Cu prilejul unei recente lansări de carte la Facultatea de Ştiinţe Politice – cea care a dat României cinci prim-miniştri şi, probabil, îl va da şi pe al şaselea (în persoana aceluiaşi Emil Boc, desigur) -, văzând titlurile traduse din bibliografia internaţională specializată, ascultându-i pe competenţii vorbitori dinaintea mea, am rămas cu sentimentul că „Viaţa e în altă parte”, vorba lui Milan Kundera. Ceea ce se spunea acolo, schemele teoretice bine cunoscute şi aplicate de politologii noştri la analiza realităţilor noastre, pornind însă de la categoriile analitice occidentale, păreau că se referă la o altă realitate. Era de parcă, brusc, pe străzile româneşti ar fi aterizat, în secret, maestrul Woland, ştergându-le praful şi redând strălucirea frunzelor din copaci, dând cu un soi de lac strălucitor casele şi pavajele, făcând totul mai serios, mai sobru, mai… credibil.
Când mi-a venit rândul, mi-am mărturisit nedumerirea, sesizând discrepanţele între ce spun cărţile despre analiza politicului şi ce văd ochii noştri în legătură cu politicul cotidian din ţara noastră. Ce ar fi de făcut în faţa acestei situaţii? Să ne ţinem cu stricteţe de ştiinţa politicului, încercând să strecurăm în categoriile ei „pasta” polimorfă a fiecărei zile de realitate românească? Sau să ne inventăm propriile categorii şi propriile teorii interpretative, socotind orgolios şi culpabil că realităţile locului sunt profund, radical diferite de tot ceea ce înseamnă politicul în alte părţi? Am propus, de aceea, asistenţei o întrebare simplă, improvizată pe loc: cine conduce, de fapt România? Şi, optând pentru modelul chestionarelor cu răspunsul corect bifat sau încercuit, am formulat trei variante de răspuns:
a) mogulii;
b) mongolii;
c) mongoloizii.
Se va observa, cu siguranţă, de la prima ochire, că interogaţia mea – foarte serioasă – a alunecat, instantaneu şi deliberat, în derizoriu şi burlesc. Şi tot cu promptitudine cred că se va sesiza intenţia mea de a propune răspunsuri-metaforă şi de a arăta, fără comentarii explicative, în ce fel un chestionar cu ofertă restrictivă de răspunsuri poate falsifica adevărurile din teren.
Mai întâi, de ce mogulii? Pentru că, în timpul preşedenţiilor Băsescu, acest inamic a devenit profund vizibil, accentuat şi îngroşat; chiar mai mult decât „baroniile” pesediste pe vremea celui de-al doilea Iliescu, în timpurile mitice ale ţarului Adrian Năstase. Dacă discursurile antimoguli ale lui Traian Băsescu sunt măcar în proporţie de 50% întemeiate, atunci încercuirea variantei „a” de răspuns este justificată.
O dată cu mongolii, alunecam aparent în istoria medievală. Cum însă ei au devenit simbolul prădătorului crud, neconcesiv, atroce, răspunsul „b” ar indica faptul că respondentul socoteşte prioritare şi esenţiale în România de azi autoritatea şi puterea prădătorului. De astă dată, mogulii pot fi numai o parte din hoarda de prădători, lor alăturându-li-se şi alte instanţe deţinătoare de putere simbolică sau/ şi logistică, materială. Pentru unii aceştia pot fi reprezentanţii statului carnivor, pentru alţii OZN-urile economice internaţionale (FMI, BERD) sau suveranii politicii continentale (UE) şi transcontinentale (SUA, NATO etc.)… Dar opţiunea pentru „b” lasă în indistincţie toate lămuririle adiţionale.
În fine, a opta pentru „c” ar însemna să te declari, de fapt, profund, radical nemulţumit de gestionarea situaţiei politice de la noi, admiţând – iarăşi simbolic – că incapacitatea diverselor instanţe relevante pentru bunul mers al lucrurilor în România (preşedinţie, Guvern, Parlament, coaliţia de guvernământ, opoziţia, mediul de afaceri, sindicatele, societatea civilă, FMI, băncile, piaţa comunitară ş.a.) este o formă de oligofrenie economico-socială şi politică.
De ce totuşi orice chestionar de acest fel falsifică, până şi atunci când operează cu noţiuni aparent mai serioase decât cele aduse în discuţie de variantele „a”, „b” şi „c”? În primul rând, pentru că împreună, versiunile de răspuns adiţionate pun în joc o imagine mai complexă a realităţii discutate decât fiecare separat. În al doilea rând, pentru că ele nu sunt rezultatul unui „sau – sau”, neexcluzându-se şi surprinzând o amplă inadecvare la teren. În al treilea rând, pentru că un calambur, eventual amuzant, nu este neapărat relevant ştiinţific.
De ce însă chestionarul de faţă este, totuşi parcă mai bun decât cele pe care cititorul le întâlneşte în sociologia serioasă ori în anchetele jurnalistice? Pentru că face un pas important către modul (sarcastic, neconcesiv, dar intuitiv şi amuzant, hilar) în care, în chip autentic, românii sunt mereu dispuşi şi pregătiţi să îşi prelucreze „neştiinţific”, „ochiometric”, din mers, observaţiile cotidiene.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
