Sunt demnitari care au nevoie de doctorate ca de niște cârje pe care să-și sprijine autoritatea intelectuală fragilă și care vor neapărat să defileze cu titluri universitare, ca un fel de compensare față de cărțile pe care nu le-au citit la vreme, imaginându-și că în acest fel vor fi primiți în lumea bună a celor admirați pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce au.
E greu de crezut că o persoană care are o funcție importantă sau care ar trebui să-și petreacă timpul între Parlament și alegători ar avea răgazul să scrie o teză de doctorat bine documentată și originală. În lumile normale, se înscriu la doctorat cei care vor să urmeze cariere academice sau cei pasionați de anumite subiecte, care în acest fel speră să găsească răspunsuri la întrebările care-i macină. România s-a îndepărtat mult de acest model, iar tinerii onești și muncitori, aspiranți la un titlu de doctor se simt de mult stânjeniți de plagiatorii la nivel înalt. Peste 4.000 de titluri se dau în fiecare an și deja, în afara țării, doctoratele românești sunt privite cu neîncredere din cauza scandalurilor cu teze copiate. Victor Ponta a fost plasat într-un celebru top global (CNN) al politicienilor care au plagiat discursuri și chiar doctorate. Este într-o companie selectă, între fostul președinte ungar Pal Schmitt, care și-a dat demisia în 2012, după ce presa a scris că în urmă cu 20 de ani, când și-a dat doctoratul, a copiat 200 din cele 215 pagini ale lucrării sale, și fosta ministră a Educației din Germania Anette Schavan, care și-a dat demisia în 2013, după ce au apărut dovezi că în doctoratul pe care l-a dat în 1980 nu ar fi citat corect sursele folosite.
În România, nimeni nu și-a dat demisia din cauză că ar fi plagiat. Pentru că în România copiatul este o tehnică încurajată de școală, pe care copiii o deprind încă de mici și pe care o folosesc până la Bacalaureat și chiar mai târziu. Temele copiate în pauză, lucrările și testările copiate de la colegul de bancă sau direct din carte sunt tolerate și reprezintă modele ale profesorilor, care, la rândul lor, își dictează lecțiile, fiindcă nu sunt în stare să dezbată împreună cu elevii sau studenții lor subiectele pe care le predau. Pe scurt, e mai ușor să copiezi decât să gândești cu mintea ta.
Nu există o respingere generală a plagiatorului în societate, pentru că el reprezintă „elevul descurcăreț“, în opoziție cu „tocilarul“, care-și pierde vremea cu învățatul și care devine repede bătaia de joc a celorlalți. Nu cinstea este modelul admirat, ci capacitatea de a te strecura și de a obține beneficii fără efort. E ceea ce au făcut atâția politicieni, cărora le scriau alții tezele sau pe care ei înșiși le copiau, după modelele menționate, dar nerecomandate de Umberto Eco în „Cum se face o teză de licență“.
Amendamentele aduse de Senat la Legea învățământului, prin care doctoratele vor fi acordate de acum înainte de universități (nu de minister) și retrase tot de acestea (nu de CNATDCU – Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare), îi vor scăpa de probleme pe viitor pe oportuniștii politici. E mult mai ușor să aranjezi lucrurile într-o universitate mică de provincie decât să faci față unei comisii conduse de un profesor care a predat toată viața lui în Occident. Până atunci însă, Consiliul va da sentințe pentru toate doctoratele cu suspiciuni, fiindcă legea nu e retroactivă. E așteptată soluția în cazul șefei DNA, Codruța Kövesi, a cărei conduită ar trebui să fie dincolo de orice bănuială.
