Agitaţia din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord a îndreptat din nou atenţia înspre impactul pe care tensiunile sau interferenţele politice îl pot avea asupra preţului şi disponibilităţii importurilor de energie. Consumatorii se tem de noi vârfuri de preţ la gaze naturale, iar pe acest fond securitatea energetică ocupă poziţii prioritare pe agenda politică a multor guverne occidentale.
Nu ne confruntăm, desigur, cu un fenomen nou: Europa a început să-şi pună la punct rezervele de energie deja din anii 1960. La fel, toţi preşedinţii americani de la Richard Nixon încoace, adică de la începutul anilor 1970, au încercat – şi au eşuat – să reducă dependenţa de petrolul străin.
Un nou trend se conturează însă. Politici trâmbiţate până acum câţiva ani ca măsuri de combatere a schimbărilor climatice sunt acum prezentate ca acţiuni necesare pentru creşterea securităţii energetice. Pe fondul crizei financiare şi pe măsură ce sprijinul public pentru politicile antischimbări climatice atinge noi recorduri negative în multe state dezvoltate, auzim mai puţin de la liderii politici despre ameninţarea încălzirii globale şi tot mai mult despre presupusele beneficii economice ale politicilor climatice.
Această mutare a accentului nu e deloc surprinzătoare, dacă ne gândim la numărul în creştere al studiilor care demonstrează că actualele politici climatice – unilaterale – nu vor avea practic nici un impact asupra creşterii temperaturii globale.
Uniunea Europeană oferă un exemplu clasic. Planul climatic „20-20-20″ – de departe cel mai cuprinzător set de politici anti-schimbări climatice în vigoare oriunde – are ca ţintă reducerea până în 2020 cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră faţă de nivelurile din 1990, diminuarea consumului de energie primară cu 20% şi atingerea unei ponderi de 20% a energiei regenerabile în totalul consumului.
O analiză a costurilor şi beneficiilor prezentată în 2010 de economistul specializat în probleme climatice Richard Tol arăta că factura anuală pentru aceste politici va ajunge la aproximativ 210 miliarde euro. Introducând setul de politici în modelul de simulare climatic-economică RICE se observă că până la fine¬le secolului creşterea de tem¬peratură se reduce cu doar 0,05°C.
Neimpresionaţi de impactul totalmente neconvingător asupra încălzirii globale, politicienii au declarat că politicile vor spori măcar securitatea energetică a Uniunii Europene. Aşa că Centrul Consensului de la Copenhaga i-a rugat pe prof. Christoph Böhringer şi Andreas Keller de la Universitatea Oldenburg să testeze această afirmaţie.
Sigur, noţiunea de securitate energetică e difuză. În studiul lor, „Securitatea energetică: o evaluare a impactului asupra pachetului UE pentru climă şi energie”, Böhringer şi Keller notează că UE nu a stabilit niciodată parametri clari pentru securitatea energetică.
În ciuda – sau în urma – omisiunii de a defini şi măsura siguranţa energetică, decidenţii „exploatează argumentul siguranţei energetice pentru a justifica o pleiadă de măsuri”, scriu Böhringer şi Keller. Asemenea măsuri includ chiar interdicţia unor becuri şi radiatoare de terasă, scutiri de taxe pentru biciclişti, standarde de presiune a pneurilor şi teste pentru conducerea cu un consum optim de combustibil – nici una dintre ele nu pare să aibă cine ştie ce impact asupra nivelului importurilor de petrol din Rusia sau Orientul Mijlociu.
Limpede este însă, afirmă Böhringer şi Keller, că pachetul UE pentru climă şi energie încalcă principii fundamentale ale eficienţei costurilor, dacă ţinta sa unică este reducerea emisiilor. Pachetul se remarcă prin amalgamul intricat de instrumente – şi astfel, prin riscul unor reglementări contraproductive şi care se suprapun. Astfel, costurile cresc în comparaţie cu o politică eficientă în domeniul climei.
Cercetătorii au măsurat impactul Pachetului 20-20-20 pe baza unor indici independenţi de siguranţă energetică. Fără implementarea pachetului, până în 2020 necesarul de energie va ajunge să fie acoperit din import în proporţie de puţin peste jumătate; astăzi ponderea e de 50%. Dacă UE va avea succes în efortul de reducere a emisiilor de CO2 cu 20% până în 2020, Böhringer şi Keller au determinat că dependenţa de combustibili fosili importaţi va scădea cu doar două puncte procentuale. Mai e deci cale tare lungă până la autonomia energetică.
Desigur, planul 20-20-20 îşi propune mai mult decât o reducere a emisiilor; mai are în vedere creşterea ponderii energiei regenerabile şi reducerea consumului total de energie. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că peransamblu, planul 20-20-20 ar împlica de fapt „o creştere a importurilor de energie şi riscuri mai ridicate de preţ” – în principal fiindcă taxele impuse consumului de electricitate pentru a atinge ţintele de eficienţă prevăzute în planul 20-20-20 vor afecta cel mai mult energia nucleară. Cu alte cuvinte, tocmai politica despre care se presupune că va duce la sporirea siguranţei energetice va ridica în fapt preţurile şi va conduce la o mai mare dependenţă de importuri de energie din străinătate.
Merită menţionat că aceste rezultate se bazează pe scenariul de referinţă optimist, folosit în studiul „Previziuni internaţionale în domeniul energiei” (International Energy Outlook) realizat de Ministerul american al Energiei, prin care se estimează că utilizarea energiei regenerabile va avea o dinamică superioară în comparaţie cu anii trecuţi. Dacă nu ar porni de la aceste aşteptări, probabil că politicile UE ar fi şi mai scumpe.
În multe state occidentale, politicile sunt tot mai frecvent împachetate în promisiuni de mai multă siguranţă energetică şi mai puţin în mesaje despre ameninţarea catastrofelor climatice. Dar pentru că siguranţa energetică e un concept atât de vag, aceste politici sunt rareori supuse unor analize care să determine în ce măsură vor da roadele promise de politicieni.
Aşa cum arată noile studii, ar trebui să fim precauţi mai ales faţă de afirmaţiile unor politicieni care folosesc evenimentele actuale pentru a justifica vechile şi ineficientele politici anti-schimbări climatice, prevalându-se de securitatea energetică, la fel de problematică.
AUTORUL CĂRŢILOR THE SKEPTICAL ENVIRONMENTALIST ŞI COOL IT, ESTE DIRECTORUL CENTRULUI CONSENSULUI DE LA COPENHAGA ŞI PROFESPR ADJUNCT LA COPENHAGEN BUSINESS SCHOOL.
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011.WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG PODCAST (ÎN ENGLEZĂ):
HTTP://MEDIA.BLUBRRY.COM/PS/MEDIA.LIBSYN.COM/MEDIA/PS/LOMBORG72.MP3
