Timorate de spectrul ramanerii in urma, universitatile din Romania – si, urmarindu-le de aproape, si mass-media – se inchina astazi unui nou zeu. Numele lui este ISI. Sa publici intr-un periodic stiintific ISI a devenit miza tuturor bataliilor, iar daca i-ar trece cuiva prin minte sa dea din umeri la invocarea acestei sigle, fie ca ar fi profesor cu vechi stagii prin aule, fie ca ar fi un biet asistent, s-ar descalifica in ochii multora. Noua zeitate a urcat pe soclu in conditiile in care, izolata vreme de un deceniu, rupta de productia stiintifica performanta a lumii, deposedata de vechile abonamente si urmarita pentru contactele sale directe in exterior, Romania lui Ceausescu a furnizat urmasei sale, Romania de dupa Ceausescu, complexul decuplarii culturale majore. Este de inteles aceasta teribila spaima, mai ales cand te gandesti la prima noastra decuplare de Occident, prin secolul al XVI-lea, cand, incet, dar sigur, tarile romane au intrat tot mai mult sub dominatia otomana incheiata de nici un secol si jumatate. Fundamentalismul islamic nu a fost cel mai fericit ancadrament pentru dezvoltarea cunoasterii romanesti, iar cooperarea bizara dintre un savant turc nelinistit si un prizonier venetian, in Istanbulul secolului al XVIII-lea, evocata intr-un roman de Orhan Pamuk ramane, din pacate, o simpla fictiune bine scrisa.
Cu toate acestea, astazi, goana dupa calificare in topurile universitatilor performante – legitima in sine, ca oricare alta competitie – risca sa conduca la excese pernicioase. Primul dintre ele, destul de grav, este dispretuirea, in mediile specializate, a oricaror contributii stiintifice publicate in alte publicatii decat cele cotate ISI. Nu mai conteaza prea mult daca efortul creativ al savantului ce semneaza textul a condus la o reusita. Daca nu apari unde trebuie, in compania cui trebuie, punctajul acordat va fi mediocru sau slab. Or, a publica impreuna cu alti autori de pe mapamond intr-o revista straina prestigioasa este in sine benefic pentru un autor roman, ca si pentru cultura noastra. Dar acest lucru nu va duce, probabil, la crearea de publicatii stiintifice puternice romanesti, fie ele chiar publicate numai in cea mai puternica limba occidentala actuala, engleza. Totodata, a intra in tiparele de gandire si de stil anglo-saxone slujeste un anume hegemonism cultural difuz si nu reprezinta, la nivelul culturii noastre, mai mult decat o forma de mimetism si de conformism.
Un alt efect, la fel de neplacut, al goanei obsesive dupa cotatii ISI – relevante in ordinea calificativelor obtinute si, respectiv, a salariului universitar – este trecerea pe planul doi a exigentei ca stiinta si cercetarea romaneasca sa raspunda totusi unei nevoi specifice locului si timpului, comunitatii si tintelor proprii. Neglijarea legaturii cu societatea proprie in favoarea atingerii nivelului si cerintelor formulate, in ultima instanta, de marile companii transnationale, nu poate conduce decat la inregimentarea stiintei noastre, pe post de simpla remorca auxiliara, la marile locomotive de aiurea. Un exemplu: este minunat ca Bill Gates a gasit in tinerii experti romani niste oameni excelent pregatiti pentru dinamica prestigioasei firme Microsoft. Dar este absolut sigur ca ei slujesc politica acestei firme, si nu contribuie neaparat la intemeierea unei industrii soft nationale sau europene. si acest mod de a gandi contributia noastra la stiinta si tehnologia universala trimite tinerii departe de casa, nu numai spectrul somajului si visele de marire.
In orice caz, abordand fenomenul pe una dintre dimensiunile sale, Comisia Europeana a urnit o campanie menita sa intareasca "cultura comunicarii stiintei in Europa, pentru a evita perceptia gresita care ar putea conduce spre opozitia publica la avansurile stiintifice si deci la pierderea oportunitatilor de inovare". In ancadramentul crearii European Research Area (ERA), adica a Arealului Cercetarii Europene (ACE), comisia este interesata in promovarea publica a comunicarii efective a activitatilor de cercetare si a rezultatelor acestora. Executivul UE este de parere ca "media pot juca un rol crucial ca interfata in domeniul stiintei, ajutand la cresterea sprijinului si a intelegerii referitoare la nevoia de a crea o societate intemeiata pe cunoastere". Mai mult chiar, comunicarea catre public a rezultatelor stiintei poate contribui la incurajarea investitiilor in cercetare si la justificarea obtinerii de fonduri publice.
In aceste conditii, discreditarea publicarii unor texte de relevanta stiintifica ori care popularizeaza stiinta in presa cotidiana, la radio si televiziune si in noile media de catre actualele formule de evaluare universitare nu este doar nepotrivita, ci chiar in contrasens cu una dintre directiile majore ale politicii UE si chiar cu pregatirea mai potrivita a viitorului. Ca este si nepatriotica, nici nu mai spun.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
