9 februarie 2012 nu va fi fost o zi miraculoasă, aşa cum nu a fost nici 22 decembrie 1989 – o ştim prea bine azi, după 22 de ani de renaştere chinuită şi încă neterminată. Dar, întocmai ca şi căderea lui Ceauşescu, şi momentul învestirii Guvernului Ungureanu va reprezenta începutul unei schimbări politice majore. Spre deosebire însă de trecerea de la Ceauşescu la Iliescu, o perioadă predominant de stagnare, sau de cea de la Iliescu la Băsescu, o etapă pregătitoare, intrarea în arenă a lui Mihai Răzvan Ungureanu are şansa de a marca punctul de ruptură definitivă dintre România trecutului şi cea a viitorului. Iată de ce:
Toate schimbările legislative şi instituţionale produse în ultimii ani şi cele ce vor mai urma nu au nici o şansă de a determina schimbări de profunzime în societate dacă ele nu sunt dublate de o reformă autentică a clasei politice şi de stoparea folosirii administraţiei de către aceasta pentru a-şi însuşi fraudulos o parte din banii publici.
Ambele probleme se reflectă direct asupra nivelului de trai al românilor, şi nu atât de mult din cauza drenării resurselor bugetare, cât mai ales pentru că pervertirea relaţiilor dintre membrii elitei politice şi administrative compromite total orice şansă ca la guvernare să ajungă oameni competenţi, care să pună interesul public mai presus de interesele personale şi de grup.
Modul în care funcţionează mecanismele politice actuale face practic imposibil ca Ministerul Transporturilor, de exemplu, să devină o instituţie capabilă să gestioneze infrastructura feroviară şi rutieră de aşa natură încât înzăpezirea unor drumuri de importanţă naţională pentru mai mult de câteva ore să fie un eveniment de natură excepţională, care să nu se întâmple mai des de o dată la zece ani. Sau care să excludă posibilitatea ca sute de oameni să rămână blocaţi într-un tren înconjurat de troiene, timp de două zile şi jumătate, la nu mai mult de 100 de kilometri de capitala ţării, aşa cum s-a întâmplat cu nefericiţii care s-au aflat în cursa Galaţi-Bucureşti. Numai un sistem politic viciat până în măduvă poate permite ca o instituţie a statului, populată la vârf aproape exclusiv de funcţionari numiţi de partide, să coboare până la nivelul acesta de deprofesionalizare şi dezumanizare!
Efectele necrozei politice nu ne-au întunecat doar orizontul cotidian, ci ne compromit şi obiectivele strategice pe care ni le-am asumat o dată cu intrarea în Uniunea Europeană, în NATO şi prin parteneriatul cu Statele Unite ale Americii. Paradoxal (sau nu) este că partenerii noştri au pus presiune pe clasa politică pentru a se reforma mai mult decât o fac românii de rând, adevăratele victime ale SISTEMULUI.
De aceea, nu este de mirare că principalii vectori care au preluat această presiune externă, ce dă glas şi coerenţă nemulţumirii aproape mute a marii majorităţi a românilor, şi au transpus-o în politici, acţiuni şi atitudini interne au fost principalele instituţii de contact cu partenerii europeni şi americani: preşedinţia, serviciile secrete, Departamentul Naţional Anticorupţie, Agenţia Naţională de Integritate, Ministerul de Externe.
Aşa se explică de ce, în special în ultimii doi ani, progresele vizibile din societate au fost legate în principal de numele acestor instituţii. Îmbrăţişarea fără rezerve, proactivă, a direcţiei strategice pro-americane şi pro-europene de către preşedinte, parteneriatul deplin cu aliaţii în care sunt angrenate cele două servicii secrete principale, SIE şi SRI, începerea unei operaţiuni de epurare a acestora de generali şi alţi înalţi ofiţeri corupţi sau compromişi de legături interne şi internaţionale nocive, condamnarea unora dintre ei, eforturile reale de profesionalizare, crearea unui grup sănătos de magistraţi, care au început să atace frontal componente ale marii corupţii şi evaziunii fiscale, realizarea unui front comun între serviciile de informaţii, magistraţii oneşti şi agenţii de integritate, care prin anchetele penale deschise împotriva unor politicieni, oameni de afaceri, magistraţi şi ofiţeri de informaţii corupţi au început să pună presiune pe întregul SISTEM de relaţii mafiote ce parazitează instituţiile statului – totul, cumulat, a creat un momentum pentru ca parcursul României să intre într-o nouă etapă, care să ne apropie de ceea ce nu doar noi, ci şi partenerii noştri strategici îşi doresc: să devenim o ţară puternică, cu un comportament democratic previzibil, care să fie nu doar un aliat militar de nădejde, ci şi un partener economic solid.
Vi se par vorbe mari? Sunt. Însă nu sunt găunoase decât pentru cei care cred că suntem blestemaţi să rămânem pe veci o ţară răpciugoasă şi că alţii, nu noi, decid cum ne va arăta viitorul. Fiecare naţiune care s-a reinventat la un moment dat pe parcursul istoriei sale a trecut printr-un punct de inflexiune în care viitorul a fost descris cu vorbe mari, care păreau că nu vor deveni niciodată realitate.
Nici la noi nu este garantat că vor deveni. Totul depinde de cum vor depăşi oamenii care şi-au asumat în clipa de faţă misiunea de a împinge lucrurile înainte cele două mari obstacole care le stau în faţă. Să reuşească să atragă de partea lor o masă critică de oameni cu putere de decizie astfel încât schimbările să pătrundă în profunzimea aparatului politic şi administrativ, să genereze o creştere a nivelului de trai şi să devină ireversibile. Al doilea obstacol – să reziste tentaţiei de a abuza de forţa tot mai mare de care dispun, de a se considera unicii depozitari ai soluţiilor pentru viitorul României şi de a bloca accesul la putere al oricărei persoane care propune o strategie alternativă.
Pentru a-şi atinge primul obiectiv este evident că nucleul reformist împinge oameni noi în diverse poziţii de conducere, iar în paralel încearcă să îngenuncheze marea masă de politicieni, activişti de partid şi oameni pe care aceştia i-au plasat în administraţiile centrală şi locale, care refuză să renunţe de bunăvoie la operaţiunile de fraudare a fondurilor publice şi blochează conştient sau inconştient încercările de profesionalizare a guvernării. Ambele ofensive sunt în plină desfăşurare, se duc pe mai multe fronturi şi cu metode dintre cele mai diferite. Unele onorabile, altele câtuşi de puţin.
Anchetele penale, interceptările, arestările şi condamnările care au vizat demnitari şi oameni politici corupţi, juste şi aşteptate de multă vreme, se suprapun de ceva vreme încoace cu operaţiunile tenebroase de creare şi sprijinire a unor noi partide, de cumpărare a susţinerii, chiar şi tacite, a unora dintre baronii dispuşi să renunţe la o parte din afacerile necurate în schimbul unor profituri ceva mai scăzute, dar sigure. Toate conjugate cu demersurile de sanitizare a acelui segment politic care nu este compromis definitiv.
În acest peisaj de real-politik „hard-core” se amestecă avertismentele dure primite de politicieni din categoria Adrian Năstase, prin intermediul unor sentinţe în premieră, crearea UNPR, partidul celor condamnaţi să-şi ispăşească pedepsele prin muncă în folosul comunităţii (dar şi să-şi păstreze averile), susţinerea neverosimilă pe care unii dintre parlamentarii săi penali, precum „Micky Şpagă”, au acordat-o reformei în justiţie prin voturile vitale trecerii legilor care au accelerat finalizarea dosarelor grele, pe care judecătorii ar fi continuat să le amâne la nesfârşit – şi care în final i-au adus şi lui „Micky Şpagă” o condamnare, dar cu suspendare -, sprijinul cvasidiscret pe care partidul lui Diaconescu îl primeşte de la diverşi sponsori ai puterii şi de la agenţi mai mult sau mai puţin acoperiţi ai serviciilor secrete, revenirea lui Vasile Blaga în prim-planul PDL, demisia lui Boc şi a tuturor miniştrilor din partidul său, numirea ca premier a lui Mihai Răzvan Ungureanu şi nominalizarea din partea PDL în noul guvern a unor „tinere talente”, ieşirea lui Victor Ponta din tandemul anti-Băsescu pe care îl făcea alături de Crin Antonescu.
Nu există totuşi un risc major ca acest amestec sulfuros de tehnici şi stratageme să compromită chiar şi bunele intenţii? Ba da. Sub nici o formă nu poate fi ignorat faptul că, în timp ce la vedere ni se prezintă un evantai de idei generoase, în culise se pun la bătaie doze zdravene de manipulare, de negocieri cinice şi de justiţie arbitrară. Cu toate acestea, balanţa între efectele pozitive şi negative ale acestei strategii ambivalente va fi înclinată de ceea ce vor reuşi să facă concret figurile noi sau relativ noi care au fost aruncate în luptă.
Cea mai solidă confirmare că lucrurile merg totuşi în direcţia bună este chiar numirea lui Ungureanu în fruntea Guvernului. Faptul că oamenii care ţin acum în mâini hăţurile României au ales să îşi facă mesager dintr-un absolvent de Oxford, nu de „Spiru Haret”, dintr-un om cu reputaţie, carieră, şi nu dintr-un soldăţel de paie, este indiscutabil pozitiv. Ridică standardul de pedigree politic la un nivel la care va fi greu să fie concuraţi de clonele lui Voiculescu.
Oricât i-ar reproşa unii şi alţii noului premier că provine din „structuri”, că a fost pregătit de mic pentru schimbul generaţiilor cu ochi albaştri, din vremurile când devenise membru supleant al CC al UTC, sau că nu este suficient de călit în lupte politice la baionetă, în final vor conta inteligenţa, pregătirea, buna sa credinţă şi faptul că a reuşit să se achite de mandatele în fruntea diplomaţiei şi a Serviciului de Informaţii Externe mai mult decât onorabil, în momente de mare încărcătură, cum a fost, de exemplu, intrarea României în Uniunea Europeană.
Într-o ţară în care extrem de puţini miniştri şi-au încheiat mandatele fără să fi trecut prin scandaluri jenante, performanţa sa de a-şi fi păstrat numele curat nu poate fi o întâmplare, ci doar o dovadă de caracter şi abilitate. Îi pot fi aceste calităţi suficiente? Cu certitudine, însă doar dacă alege să-şi concentreze efortul pe câteva proiecte prioritare. Timpul scurt pe care îl are la dispoziţie pentru a convinge obligă la măsuri rapide, ferme şi cu impact. Trei sunt domeniile în care poate face o diferenţă vizibilă imediat şi poate crea un precedent de care să i se lege numele: politica de personal, reformarea companiilor de stat şi alegerile.
Instituirea unor mecanisme de selecţie transparente (aplicabile şi în practică, nu ca acum, doar pe hârtie) pentru toate posturile din administraţie, care să oxigeneze organigrama statului cu oameni valoroşi şi care să blocheze practica numirilor politice, ar putea fi una dintre cele mai dure lovituri date SISTEMULUI, dar şi o mână întinsă acelui segment al societăţii care găseşte din ce în ce mai puţine motive pentru a începe o carieră în sistemul public.
Succesul operaţiunii de reformare a companiilor de stat s-ar putea dovedi cel mai bănos demers al Guvernului. Tăierea pierderilor şi chiar trecerea pe profit a întreprinderilor angrenate acum în mecanismele de spoliere folosite de SISTEM ar fi şi un prim pas spre stoparea practicilor de finanţare electorală ilicită.
Alegerile vor fi cel mai important test pentru statura publică a lui Mihai Răzvan Ungureanu. Dacă va rezista la presiunile de a dirija politic banii pentru proiectele de dezvoltare către partidele care îi susţin guvernul, dar şi la cele de a da satisfacţie impulsurilor populiste de a creşte nejustificat veniturile, dacă 2012 va fi primul an în care turismul electoral va fi eradicat şi nimeni nu va mai contesta numărătoarea voturilor, actualul premier ar putea fi primul politician român contemporan care va fi crezut pe deplin atunci când va spune că a pus interesul naţional mai presus de cel de partid.
Mandatul lui Ungureanu are şansa de a scrie istorie pentru că poate pune pentru prima oară din 1990 încoace o barieră reală între lăcomia SISTEMULUI şi banii pe care statul îi adună de la fiecare dintre noi. Care, chiar dacă nu va fi perfectă, se va simţi şi va crea un precedent. Va împinge linia frontului undeva mai aproape de limita suportabilităţii, aşa cum poate fi ea definită într-o ţară care nu mai are mari pretenţii după ce a fost jecmănită fără întrerupere de aproape 70 de ani încoace.
Dar are o şansă de a fi un picior în viitor şi pentru că, indiferent cine se află în spatele tinerilor miniştri din cabinetul său (şi se află!), în final el şi ei vor fi cei ce îşi vor pune semnăturile pe toate deciziile pe care le vor lua. Iar dacă vor lua măsuri importante şi îşi vor termina mandatele onorabil, schimbarea de generaţie politică mult aşteptată se va fi produs. Următoarele guverne nu vor mai avea cum să ignore faptul că profilul candidatului la o funcţie ministerială are deja alţi parametri. Iar riscul de a mai avea un ministru ca Igaş, cu bacalaureatul luat la 25 de ani, va dispărea, ca şi mesajul pe care o astfel de numire îl propagă în societate: nu vă mai tociţi coatele prin universităţi, pentru că puteţi ajunge în guvern şi fără o educaţie solidă!
Foarte important, şansa Guvernului Ungureanu poate deveni realitate şi pentru că învestirea ca premier a unui om de un alt calibru se bucură de un context aparte. Impunerea sa de către nucleul reformist a fost acceptată de către PDL şi PSD cu o docilitate care dovedeşte că ascendentul pe care îl au cei ce stabilesc ritmul apropierii de Occident asupra celor ce până acum s-au împotrivit din toate puterile cedării privilegiilor pe care le presupune în mod obligatoriu această apropiere este în creştere. Deşi construit pe principiul „scopul scuză mijloacele”, după cum arătam mai sus, acest ascendent are efecte surprinzătoare.
Aşa se explică, parţial, nu atât discursul cooperant al lui Victor Ponta din Parlament, cât schimbarea radicală din ultima lună a poziţiei sale faţă de serviciile secrete şi mai ales faţă de instituţiile Justiţiei. Atitudinea faţă de existenţa şi performanţele DNA şi ANI reprezintă în continuare testul cel mai elocvent pentru ataşamentul unui politician faţă de direcţia pro-occidentală a ţării. Pe care PSD l-a ratat de fiecare dată.
Până acum, până la Victor Ponta, care, cu o lejeritate năucitoare, şi-a sucit discursul cu 180 de grade. Este sinceră această schimbare? Mă îndoiesc, însă cât timp Ponta se va abţine a mai face declaraţii sau gesturi publice menite să-i intimideze pe cei ce au contribuit la condamnarea lui Adrian Năstase şi a altor pesedişti (şi al căror număr este, orice s-ar spune, mai mic decât cel al pedeliştilor traşi pe tuşă) înseamnă că lesa care i-a fost pusă funcţionează.
Cine este girantul lui Victor Ponta? Cine este autorul schimbării sale la faţă şi poate chiar al strategiei prin care a jucat rolul partenerului perfect pentru Crin Antonescu şi Dan Voiculescu, pentru a-i lăsa apoi cu ochii în soare, în momentul în care se credeau mai aproape de victorie ca niciodată, îndreptându-se agale spre o colaborare distantă, dar respectuoasă, cu Guvernul Ungureanu? Nu are nici o importanţă numele, ci doar poziţionarea acestui personaj, care este unul dintre cei mai implicaţi actori în relaţia cu Statele Unite ale Americii. Numai cu o astfel de recomandare ar putea Victor Ponta să fie primit la Washington, o vizită pe care până mai ieri o pregătea alături de Crin Antonescu şi pe care în final o va putea face doar singur. Şi care, chiar dacă nu îi va deschide uşile la nivelul la care are acces Mircea Geoană, de exemplu, va fi suficientă pentru a-i demonstra ce are de câştigat dacă iese de sub fustele lui Ion Iliescu.
Discursul din Parlament, curtenitor la adresa lui Ungureanu, are însă şi o altă explicaţie, ce ţine exclusiv de presiunile la care liderul PSD este supus din partea colegilor nemulţumiţi de înţelegerea dezavantajoasă pe care a făcut-o cu Crin Antonescu. După cum scriam încă de la înfiinţarea USL, atunci când anticipam că această alianţă nu va rezista până la alegeri, liderii cu vechime în PSD sunt convinşi că partidul lor ar lua cel puţin 35% din voturi dacă ar candida singuri. Ceea ce înseamnă că alianţa la paritate cu liberalii, în urma căreia cele două partide şi-au împărţit în mod egal candidaţii la alegeri, i-ar avantaja doar dacă USL ar avea şanse să obţină un scor electoral de peste 70%. Cum această variantă este imposibilă, scorul maxim situându-se undeva sub 50%, rezultă că partea PSD-ului este cu cel puţin 10% mai mică decât cea pe care ar obţine-o dacă s-ar rupe de liberali. Pentru un partid hămesit după anii petrecuţi în opoziţie, 10% reprezintă un procent pentru care l-ar da afară şi pe Ion Iliescu. Cu atât mai puţin vor avea vreun scrupul în a rupe înţelegerea cu Antonescu şi Antena 3.
Somaţiile din ce în ce mai virulente de a renunţa la principiul parităţii cu liberalii pe care i le adresează colegii, în frunte cu Ion Iliescu, şi refuzul lui Antonescu de a renegocia sunt pe cale să îl scoată definitiv pe Ponta din echipa de vis a lui Voiculescu. Singura chestiune rămasă în discuţie priveşte modalitatea prin care se va produce această ruptură. Calea aleasă de PSD este, se pare, antagonizarea PNL-ului, prin gesturi care să demonstreze distanţarea faţă de strategiile de acţiune comune stabilite în trecut. Exact pe enervarea lui Antonescu au mizat social-democraţii atunci când au decis ca Ponta să ofere susţinere condiţionată Guvernului Ungureanu şi tot o reacţie virulentă a liberalilor aşteaptă atunci când vor începe să participe la lucrările Parlamentului.
Escaladarea calculată a tensiunilor, care va continua prin spargerea grevei parlamentare de către PSD, îi va obliga pe liberali (acompaniaţi de corul isteroid din solda lui Voiculescu) să reacţioneze şi să dea ultimatumuri din ce în ce mai disperate. Spargerea USL este o chestiune de timp şi va fi pusă în cârca lui Antonescu, care acţionează „nevrotic, excesiv, nerezonabil şi refuză să facă opoziţie constructivă”. Excelentă mişcare, mai ales că va fi pusă în operă de Ponta, cel care s-a purtat exact ca Antonescu până în urmă cu câteva zile. Şi în politică jocul la ofsaid este foarte eficient, şi nu doar împotriva adversarilor, ci şi a coechipierilor. Izolarea lui Antonescu este un alt cadou, involuntar (?), pe care PSD i-l face lui Mihai Răzvan Ungureanu, care l-ar putea înfrunta pe liderul PNL în alegerile prezidenţiale.
Nucleul reformist al României a repurtat o dublă victorie importantă în această săptămână. Însă nu asistăm la un „happy ending” al pătimirilor noastre cu cei ce ne conduc, ci, în cazul cel mai optimist, la un „happy beginning” al reaşezării relaţiilor dintre noi şi ei. Un drum mai lin, dar care nu este nici pe departe lipsit de riscuri.
Oamenii SISTEMULUI pe care îi vor tăia de la porţie nu vor sta cu mâinile în sân şi, cel mai probabil, se vor alia cu ultimul mohican al restauraţiei, Dan Voiculescu, şi vor paria totul pe marioneta acestuia, Crin Antonescu. Ceilalţi oameni ai SISTEMULUI cărora le-au mai lăsat câte ceva, dar nici fericiţi nu sunt, vor juca probabil la două capete. Iar ceilalţi oameni ai SISTEMULUI, pe care îi păstrează din motive strategice, din loialitate, dar şi pentru a finanţa operaţiunile clandestine ale nucleului, vor rămâne o vulnerabilitate şi un motiv permanent pentru adversari să îi acuze că toată teoria cu modernizarea României este o mare minciună.
Şi ăsta nu este cel mai mare pericol. Convertirea de ultim moment a multor pesedişti şi pedelişti nu va fi niciodată ireversibilă. Într-un alt context, dacă situaţia economică se deteriorează dramatic, sau pur şi simplu dacă vor simţi că a venit din nou vremea lor, nu îşi vor reconsidera poziţia? Nu vor încerca să renegocieze termenii a ceea ce ei cred că este doar un armistiţiu şi să-şi recâştige privilegiile pe care acum le-au cedat mai mult din tot felul de temeri?
Dar nucleul reformist? Are acest grup capacitatea de a se autoregla, de a se autoproteja de posibilele derapaje? Nu. Puterea corupe şi nimeni nu este imun la asta, oricât de bine intenţionat ar fi în momentul în care accede la ea.
De aceea, următorul moment istoric din parcursul României va fi acela când se va naşte o altă instituţie care să fie suficient de puternică pentru a contrabalansa metodele autoritare care astăzi modelează România în direcţia corectă, dar care mâine ar putea să greşească portul. Iar această instituţie nu poate fi decât una singură: cea a cetăţeanului. Ea însă (din păcate?) nu poate fi înfiinţată prin decret prezidenţial. Ea trebuie crescută de fiecare dintre noi, zi de zi, printr-o atitudine critică şi constructivă faţă de putere. Oricare ar fi ea.
Doar echilibrul fluid pe care îl generează confruntarea perpetuă şi paşnică dintre apărătorii drepturilor individuale şi cei ai intereselor naţionale (şi care adesea cred că pot sacrifica drepturile unora dintre noi în numele binelui comun) poate hrăni evoluţia acestei ţări. După cum spunea Havel, nu poţi face o floare să crească trăgând de ea. Dezvoltarea autentică, ireversibilă, nu poate fi decât organică. Pas cu pas, celulă cu celulă.
P.S. „Alo, alo… Tovarăşi, aşezaţi-vă liniştiţi… Alo, alo…” Este fascinant câtă forţă au şi astăzi cuvintele lui Nicolae Ceauşescu. Cât de bine descriu câteva vorbe repetate mecanic năuceala unui om care, deşi vede cum istoria vine ca un tăvălug peste el, este incapabil să mai facă vreo mişcare. Ultimul organ care se împotriveşte paraliziei totale sunt buzele. „Alo, alo…”
Acelaşi spectacol tragicomic a putut fi văzut joi, în jurul orei 14.00, tot la televizor, pe postul Antena 3. Moderatorul şi invitaţii tocmai primiseră în moalele capului discursul lui Victor Ponta, care anunţa practic încheierea parteneriatului cu tandemul Antonescu-Voiculescu şi ieşirea oficială a PSD din războiul împotriva lui Traian Băsescu. După cum i se întâmplase şi lui Ceauşescu, doar buzele li se mai mişcau: „…Nu s-a întâmplat nimic… Protestele vor continua în toată ţara, uitaţi ce mesaje primesc din pieţe… Oamenii rezistă… Când vremea se va încălzi, lucru care, ştiu sigur, se va întâmpla foarte curând, din ce în ce mai mulţi oameni vor ieşi în stradă… Ştiu sigur… Nu e totul pierdut…”.
