Fotoreporterul, motociclistul şi globetrotter-ul Mihai Barbu şi-a publicat zilele acestea jurnalul de călătorie scris pe ruta România-Mongolia, intitulat „Vând kilometri”.
Patru luni fără zece zile, atât a durat drumul său spre Mongolia şi retur, iar ideea de a se duce călare pe „armăsarul” său Doyle, ajuns deja erou de poveste, i-a venit în timpul unei convorbiri telefonice cu un amic, tot biker, care îi povestea despre isprăvile unul „călăreţ” belgian. „A fost în toată lumea. A ajuns până şi-n Mongolia”, i-a spus admirativ amicul. Şi chiar în acea clipă i-a încolţit în minte lui Mihai gândul „şi dacă…”.
Din Mongolia la Discovery
Beneficiind de un „marketing” demn de invidiat, el şi-a strâns banii necesari călătoriei într-un mod insolit: a vândut bucăţi de drum, căci oricum avea în faţa lui kilometri din belşug. Aşa că a dat câte 500 de kilometri la pachet cu poveşti şi poze pentru 50 de euro. Şi cum, din fericire, mai sunt încă destui visători pe lumea asta, cei peste 20.000 de kilometri s-au vândut ca pâinea caldă. „La început s-au înghesuit prietenii dornici să mă ajute, dar apoi am început să îmi refuz amicii pentru că eram curios să aflu dacă oameni pe care nu îi cunosc sunt în stare să scoată bani din buzunar pentru un lucru atât de ciudat. Cine e nebunul ăla care să plătească pentru aşa ceva. Şi am fost foarte bucuros să descopăr că mai bine de jumătate din cumpărătorii kilometrilor mei au fost necu¬noscuţi.” Jurnalul de bord a fost publicat la vremea lui pe site-ul www.mongolia.ro. Între timp, Mihai a devenit şi erou de Discovery, iar povestea sa a făcut înconjurul lumii. Privindu-şi călătoria retroactiv, Mihai nu o consideră chiar aşa o mare realizare, deşi mulţi îl contrazic: „Erou? Nici vorbă. N-am făcut nimic deosebit. Am ieşit puţin afară din casă, atâta tot. Dacă există vreun «gheroi» în toată povestea asta, ăla e unul singur: e Doyle. El a învârtit zeci de mii de kilometri sub roţi, el a mâncat benzina care numai benzină nu era, el a muşcat din toate gropile de pe drumul care nu mai era, el a murit de cald prin deşerturi, el a îngheţat noaptea sub stele, în timp ce eu mai trăgeam o pătură peste mine el s-a stricat pe el în loc să mă strice pe mine, şi tot el e ăla care m-a adus pe mine întreg acasă”.
„Mai bine merg mai departe decât mai repede”
Şi totuşi, e nevoie de ceva curaj să te duci singur până la capătul lumii, am adăuga noi, dar Mihai, modest, ne contrazice. „Dacă înainte să plec mi-ar fi spus cineva cât de simplu e de fapt, cu siguranţă n-aş fi crezut. Curajul de care e nevoie încape într-o ureche de ac. E mai periculos să treci strada după ţigări. Nu m-am considerat niciodată un mare motociclist. Eu sunt ăla de cade ca musca-n curbă fără să ştie ce l-a lovit. Mi-e frică de viteză, nu ştiu să pun genunchiul jos sau să polizez scăriţele, aş face cu plăcere un ocol de o sută de kilometri ca să evit cinci kilometri de nisip. Îi invidiez pe cei care fac toate astea cu curaj şi mă uit la ei precum copilul la vitrina cu acadele. În schimb, ştiu altceva. Îl citez puţin pe domnul Ted Simon: «I’d rather go far than fast». «And back», aş adăuga eu. Şi reţeta care e, dacă exista vreuna? A, e simplă. O dată ce-ai făcut rost de dramul de curaj eşti ca şi plecat. Apoi devine şi mai simplu. Trebuie să ai răbdare, să opreşti des, să cunoşti oamenii, să faci cu mâna, să te laşi depăşit, să zâmbeşti mult, să nu te grăbeşti, să vezi, să simţi, să te uiţi înapoi, să ai încredere, să ştii, să afli, să nu-ţi fie ruşine să plângi, să nu încetezi să te minunezi şi, mai presus de toate, să iubeşti.”
Filosofia motocicletei
În cele patru luni fără zece zile, a văzut mii de locuri, dar preferatele sale rămân Mongolia şi Tadjikistan. Tot de Tadjikistan se leagă şi momentul său de criză maximă. „Am sunat-o pe iubita mea aproape plângând şi i-am spus că dacă mi-ar pune cineva la dispoziţie un avion m-aş întoarce imediat acasă. Aveam o problemă la motocicletă care nici măcar nu era cine ştie ce, avusesem defecţiuni mult mai mari pe drum, dar atunci eram eu cu nervii praf. Numai că, atenţie!, doar am spus că m-aş întoarce, nu am şi făcut-o. E o diferenţă.” De ce i-au plăcut tocmai Mongolia şi Tadjikistan n-ar şti să spună: „Paradoxal, sunt cele mai primitive ţări prin care am trecut, nu au aproape deloc drumuri şi pentru un motociclist e teribil de greu să traverseze locurile alea, dar acolo am întâlnit cei mai frumoşi oameni şi asta a compensat tot”.
Mersul pe „motor” este pentru Mihai o întreagă filosofie de viaţă. „Când văd în Bucureşti zeci de maşini stând la cozi la semafoare, mă întristez. Noi nu avem timp de aşa ceva. Viaţa e atât de scurtă. Şi apoi, când stai în maşină, parcă te uiţi la televizor. Eşti ca acasă, e cald, fumezi, vorbeşti la telefon şi priveşti viaţa printr-un geam. Eu le tot spun prietenilor mei conducători auto: «Voi nu treceţi cu adevărat prin locurile pe unde mergeţi cu maşina.» Eu, când trec cu motocicleta pe lângă un câmp unde ţăranii cosesc fânul, simt mirosul de fân. Sau simt răcoarea pădurii pe care o traversez. Lucrurile astea nu le trăieşti când mergi cu maşina.”
Deocamdată, Mihai nu şi-a mai propus să pornească într-o nouă călătorie. „Aştept să mă lovească iar o idee ca aceea care m-a dus în Mongolia.”
