Am asteptat sa treaca furtuna mediatica: nu ca sa trag concluziile sau ca sa lupmoralizez. Poate ca ar trebui sa tac, pentru ca eu am crescut ascultand Michael Jackson (in ’91 tata mi-a cumparat prima caseta, era albumul "Bad") si nu e corect sa comentez asa, "pastilata" cu subiectivism.
Dar sunt socata. Am urmarit reactiile de dupa moartea lui Michael Jackson, de la noi si de aiurea. Un singur lucru vreau sa spun: nu inteleg de ce intelectuali fini – pe unii dintre ei ii pretuiam, pe altii ii respectam distant – s-au apucat sa scrie despre acest subiect in termenii in care au facut-o. Furati de aburii audientei, Mihail Neamtu, Cristian Tudor Popescu si Mircea Cartarescu il demonizeaza trist, desi nu stiu nimic despre el, decat din tabloide si de pe Google (las deoparte: 1. faptul ca ma asteptam la mai multa toleranta de la primul, teolog si in practica, sper, si 2. textele lor sunt niste texte literare pastoase si usor patetice, cu "argumente" de expresivitate, nu de adevar).
Gesturile lor mi s-au parut gratuite si neelegante (nici macar ca simple texte beletristice), m-au dezamagit.
Nu pentru ca imi plac imbalsamarile ipocrite sau ferparele isteric-duioase, ci pentru ca nu am inteles furia si patosul din randurile lor adresate unui personaj trist (da, labil emotional, excentric, victima a propriei faime, morfinoman etc.), dar extrem de talentat si esential ca reper pentru intelegerea culturii pop ca fenomen.
Despre morti numai de bine? Nu stiu, sincer. Dar am rascolit presa straina – oameni rasati, ca Pierre Assouline, Claire Armitstead, Peter Stothard – si constat ca numai la noi intelectualii il infiereaza pe MJ. Cum era aia: Romania, the land of choice?…