De ce te-ai apucat să scrii poveşti de dragoste? Mai e interesant acest subiect azi?
Lucian Dan Teodorovici: O să-ţi spun ceva ce aduce a clişeu acum, dar mi-l asum: scriitorul, aşa simt eu, e mai degrabă „apucat” de subiect, înainte de a-l „apuca” el. Nu m-am gândit nici o clipă că acum e timpul să scriu poveşti de dragoste sau o poveste de dragoste (căci, de fapt, „Celelalte poveşti de dragoste” se axează, dincolo de secvenţele de parcurs, pe o singură mare poveste). Pur şi simplu, momentul a venit – şi odată cu el nevoia mea de a scrie cartea asta. Care nu e însă una de dragoste în sensul „clasic”, nu intră în conceptul de „love story”, e mai degrabă o poveste despre comunicare sau despre lipsa comunicării.
Cît despre subiectul „dragoste”, sigur că mai e interesant. Poate e mai interesant azi decât oricând. Dragostea e împachetată azi în telenovele, în reality-show-uri, iar astea funcţionează tocmai pentru că
există interes. Cartea mea, sper, nu evoluează în zona asta de interes – dar disponibilitatea pentru subiect există
şi la alte nivele.
De ce crezi că mulţi scriitori contemporani se feresc de această temă?
L.D.T.: E o temă grea. Iar vorbesc în clişee. Hai să-ţi spun altfel: e o temă în care mergi continuu ca pe sârmă. Iar asta tocmai din cauza felului în care e marketată azi dragostea: telenovelele, cărţile uşurele, chiar povestioarele ieftine din diferite publicaţii au coborât mult ştacheta temei. Au adus-o aproape de derizoriu. Ori, să te apuci tu s-o revalorizezi e o chestie permanent pe muchie de cuţit. Dragostea merge mână-n mână cu sensibilitatea. Iar sensibilitatea e foarte greu de delimitat, uneori, de patetism. Ăsta-i riscul mare: să fii patetic.
Am generalizat puţin. Pe de altă parte însă, să ştii că în ultima vreme mai mulţi scriitori au abordat tema în cărţile lor. Mi se pare chiar reconfortant să văd că, după numeroase cărţi care mizau pe o exterioritate cvasibiografică, încep din nou să fie abordate teme puternice, pe linia interiorităţii.
Poveştile, personajele tale sunt pură ficţiune? Cât de mult te foloseşti de lucruri pe care le auzi, le vezi? De oameni pe care îi ştii sau de care ai auzit?
L.D.T.: Nu cred în ideea asta de ficţiune pură. Sau hai s-o luăm altfel: ce-i aia ficţiune? În traducerea mea ficţiunea e opusă, într-o anumită măsură, biograficului. Şi, în cazul ăsta, îţi spun că nu e o carte biogra-fică. Altfel, sigur că am avut modele de personaje din lumea reală. Dar, ca exemplu, pentru un personaj din cartea asta am avut şi câte trei sau patru modele. Am preluat ticuri pe care le-am văzut, moduri de gândire, am interpretat, în felul propriu, diverse întâmplări reale, le-am dat un alt sens, am adăugat altele „fictive” sau provenite din subconştient. Cam asta ar fi ficţiunea, în viziunea mea. Nu copierea realităţii, ci interpretarea ei.
Cum de te-ai spucat de scenarii?
Mai scrii?
L.D.T.: Mi-am dorit toată viaţa să concep poveşti. Filmul e doar un alt mod de a-ţi prezenta o poveste – unul de care m-am simţit foarte apropiat întotdeauna. Cu toate astea, n-am făcut nimic direct, n-am făcut eu primul pas. Am fost abordat de un regizor, care mi-a propus ecranizarea unei povestiri scrise de mine. După aceea, totul a venit de la sine: alte propuneri, alte scenarii. Da, scriu în continuare scenarii. Mai mult: sper ca în câţiva ani să pot să şi regizez eu însumi filme. Pentru că, simplu, îmi plac poveştile. Şi-mi place să găsesc moduri de a ajunge cu poveştile mele la oameni.
Animat Planet o să mai existe?
L.D.T.: Sunt şanse bune să se reia, într-o formulă uşor diferită. Nu ştiu, vom vedea. Nu pot să-ţi dau un răspuns ferm acum.
Între timp au apărut pe piaţă mulţi scriitori români noi, mulţi chiar în colecţia pe care o coordonezi? Însă toată lumea zice că doar traducerile se vând. E adevărat? Se caută scriitori români? Dar scriitori tineri?
L.D.T.: Literatura română a început, de-o vreme, să-şi găsească un culoar al ei. Uşor zdruncinat acum de criză, una care s-a simţit şi pe piaţa de carte, dar în continuare un culoar în extindere, zic eu. Nume însă, sper să nu te superi, n-o să-ţi dau. Şi asta pentru că sunt, doar în colecţia coordonată de mine, peste 50 de nume – şi,
amintindu-i pe unii, îi defavorizez clar pe alţii care au de asemenea potenţial nu numai din punct de vedere strict valoric, dar şi de vînzare. Piaţa de carte, inclusiv pe literatură română, îşi creează singură propriile nume, să ştii. Ajutorul dat de editură există, dar noi încercăm să promovăm
în aceeaşi măsură toţi scriitorii care
publică la noi. După acest impuls
editorial, selecţia e făcută de valoarea
propriu-zisă a unei cărţi şi de felul cum e ea acceptată de piaţă.
Vacanţă în Turcia, mici gelozii şi plictiseli în viaţa de cuplu, poveşti de la ţară sau petreceri de sufragerie. Cum de te-ai apucat să scrii despre lucruri din astea „minore”, după unii? Nu te interesează „marile” teme ale literaturii?
L.D.T.: Am citit şi eu ce-au scris unii: că abordez şi aici minorul, perifericul. N-am nici un chef să fac polemică acum, dar îmi permit o postură, de pericolul căreia îmi dau seama, din care să spun: chiar cred că acei oameni care au văzut asta în cartea mea au citit-o fie superficial, fie sub prejudecata indusă de alte cărţi de-ale mele. Da, înainte am abordat „minorul”, încercând să stârnesc „majorul” de dincolo de el. Acum însă abordarea mea a fost cu totul diferită. Şi aş fi crezut că e un eşec al meu dacă n-aş fi avut nenumărate reacţii, atât în presă, cât şi în particular, ale unor oameni care au simţit asta. E adevărat, pe de altă parte, că două-trei cronici au punctat cantonarea mea în aceeaşi zonă. Dar alte douăzeci au sesizat reala miză a cărţii. Eu mai zic doar că nu pot să văd dragostea sau comunicarea între oameni ca fiind mize difuze, mici. Şi asta indiferent de unghiul sub care le abordezi.
Din punctul tău de vedere „Celelalte poveşti de dragoste”
e o carte de povestiri sau un roman?
L.D.T.: Roman. Aici răspunsul e simplu. Am conceput-o ca pe un roman. Structura lui, pe 11 secvenţe separate, care nu respectă ordinea cronologică şi care pot fi citite şi ca poveşti independente, mi-a fost impusă tocmai de povestea mare a cărţii, cea care leagă lucrurile.
