Au ajuns şi în faţa ochilor noştri, cu ajutorul – nu ştiu de ce atât de întârziat – al internetului, nişte informaţii care în alte ţări ale Uniunii Europene circulă de un an. În fine, mai târziu, nu-i nimic, poate că e doar întârzierea respectuoasă a unor intraţi, cu chiu, cu vai, şi ce mai chiu, şi ce mai vai!, în mult visata Uniune. Sub plapuma Uniunii Europene. Să zicem.
Afirm de la început că mă număr printre cei care ar fi dorit intrarea noastră în acest suprastat, căci asta e, la urma urmei, chiar dacă ar fi ştiut cele ce aveau să se întâmple cu ani înainte ca fericitul eveniment să se producă. Aşadar, textul care urmează nu e unul afin celor pe care le secretează întruna adversarii europenizării noastre, neaoşiştii şi autohtoniştii. Dimpotrivă. Pentru că vreau să cred că avem şi noi dreptul, ca posesori ai unor paşapoarte pe care scrie întâi „Uniunea Europeană”, şi abia pe urmă „România”, să fim sau nu de acord cu practicile superrepublicii în care am intrat deja de trei ani.
Pe scurt, este vorba despre salariile, pensiile, indemnizaţiile pe care şi le dau cei 129 de funcţionari superiori europeni. Şi poate nu mărimea lor ar deranja, cât sfidarea tuturor prevederilor la a căror respectare mulţi dintre aceşti înalţi funcţionari veghează când e vorba de cele 27 de ţări membre. De pildă, dacă funcţionarii simpli de la UE plătesc 10,90% din salariu pentru pensie, cei 129, „superiorii”, preşedintele, comisarii, controlorii, magistraţii, mediatorii, sunt sută la sută în sarcina noastră, a cetăţenilor Uniunii, cu pensiile şi indemnizaţiile de instalare, de mutare sau de retragere cu tot. Şi să ştiţi că o indemnizaţie de retragere variază în funcţie de perioada cât înaltul funcţionar a fost… înalt, între 300.000 şi 500.000 de euro. Cât despre pensii, vreo doi ani la UE ajung pentru ca un fost funcţionar înalt să primească circa 1.500 de euro, cam cât ia unul obişnuit din Vest după vreo 40 de ani de muncă. Iar acela, funcţionarul vestic, cotizează din greu în vederea acestei pensioare (diminutivul e valabil la ei, nu şi la noi).
Dacă domnul Barroso nu s-ar mai fi ales toamna trecută, ar fi trebuit să se mulţumească primind un fleac de jumătate de milion despăgubire. Să nu credeţi că, în anii de mandat, nu a fost plătit binişor. Dimpotrivă. A încasat ceva mai mult decât preşedintele american. Nu spun, Doamne fereşte!, că dl Barroso şi ceilalţi înalţi oficiali europeni pot fi înlocuiţi de fitecine, cum ar fi te miri ce miniştri români sau altfel de politicieni de-ai noştri. Dar poate, în toiul unei asemenea crize care-i face pe mulţi să se întrebe ce se va alege de viitorul lor, cu pensiile pentru care au cotizat cu tot, ar trebui să fie şi înalţii oficiali europeni mai atenţi cu legalitatea pentru respectarea căreia militează, ba chiar îi şi amendează, chiar dacă nu în euro, pe cei care o evită… În aceeaşi ordine de idei, unii dintre aceşti domni sunt chiar aceia care veghează ca statele membre să aplice corect prevederile politicilor UE, care au în vedere, fireşte, reduceri masive de salarii în perioada crizei economice severe prin care trece lumea. Dar, ca şi la noi, reducerile îi ating pe profesori şi pe toţi cei care au salarii mici şi care ar putea fi numiţi, cu o vorbă de altădată, „talpa ţării”, în timp ce „fruntea” are întotdeauna bani pentru salarii. Să nu faci ce face popa, ci ce spune popa – zicala e valabilă, aşadar, şi în cazul UE. Trecând la o altă vorbă, din fabule, de data aceasta, ei vor „egalitate, dar nu pentru căţei”. Numai că aceşti „căţei” suportă şi veniturile dulăilor.
Dacă e aşa, nu cumva revoluţiile n-au făcut altceva decât să-i înlocuiască pe unii privilegiaţi cu alţii? Că la Bruxelles se ajunge în urma unei selecţii severe o fi adevărat. Mă tem însă că şi selecţia asta e valabilă tot pentru cei de jos, „căţeii”, care-şi plătesc taxele sociale corect şi legal, în zona politică lucrurile fiind mai relaxate. Cazul nu de demult al aleşilor ministru de Externe şi preşedinte al UE, despre ale căror privilegii raportul citat nu spune nimic, deoarece datează dinainte de numirea lor, este destul de semnificativ.
Ceea ce e trist e că toate astea relativizează şi bruma de principii pe care noi le puteam crede ferme în lumea democratică atunci când nu făceam încă parte din ea. Cade, în felul ăsta, cel mai sigur principiu democratic în care speram, acela al măsurii unice cu care să fim judecaţi cu toţii. Nu suntem judecaţi cu o măsură unică şi nici cu dubla măsură de care se vor-beşte adesea, ci există exact atâtea măsuri câte au nevoie cei care au pus, într-un fel sau altul – democratic, fireşte – mâna pe putere. Ăsta e, din păcate, tristul adevăr. Şi degeaba ne vom lupta noi cu pensiile aşa-zis neruşinate din ţară, când modelul şi idealul furnizează o nesperată justificare pentru cei care le-ar susţine. Se vede treaba că Uniunea Europeană nu era un ideal, pentru că idealul nu-l atingi niciodată. Mai degrabă era unul de etapă, cum se spune azi. O să rămânem aici, că nu mă mai întreb, cum am făcut-o în primă instanţă, „şi acum, încotro?”. Dar încercând să corectăm inechităţile care totuşi nu ţin de cuantumul veniturilor, ci de modul lor de calcul, diferit în cazuri diferite. Şi instituirea unei reguli clamate, dar neaplicate: aceeaşi măsură/lege pentru toţi.
