In 2008, presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, a constituit o comisie – prezidata de doi laureati ai Premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz (Columbia) si Amartya Sen (Harvard) – a carei misiune era de a propune indicatori complementari sau alternativi la Produsul Intern Brut, care sa ofere o imagine mai completa si mai exacta a progreselor inregistrate in calitatea vietii umane. Dupa cum observa presedintele francez, concentrarea excesiva pe un indicator al volumului productiei cum este Produsul Intern Brut este de natura a distorsiona politicile economice si chiar perceptia publica referitor la ce conteaza cu adevarat pentru calitatea vietii. In septembrie 2009, Comisia pentru Masurarea Performantei Economice si a Progresului Social si-a publicat raportul. Comisia a lucrat in trei sectiuni, care se regasesc si in recomandari: o sectiune dedicata problemelor cu care se confrunta statistica traditionala a PIB, o a doua dedicata calitatii vietii si a treia – sustenabilitatii.
Raportul si recomandarile comisiei imi amintesc de inceputul anilor ’80, cand debutam in activitatea de cercetator in mijlocul unei dezbateri similare privitoare la masurarea performantei economice si sociale. A fost perioada cand s-a lansat conceptul de "calitate a vietii", al carui rol era tocmai acela de a permite depasirea perspectivei unidimensionale care echivala progresul cu sporirea la infinit a productiei materiale. "Calitatea vietii" urmarea sa depaseasca indicatorii traditionali privitori la productie si consum pentru a lua in considerare si factori precum educatia, cultura, timpul liber, speranta de viata etc. Desi dezbaterea si cele mai multe contributii pe aceasta tema veneau din tarile occidentale, a existat un interes destul de mare si in Romania, motivul fiind, evident, unul ideologic: daca la venit si consumul pe cap de locuitor ne situam foarte prost in toate comparatiile internationale, puteam pretinde ca stam mult mai bine la elementele greu masurabile ale "calitatii vietii".
Sunt deci cateva decenii de cand economisti, sociologi, psihologi conlucreaza la elaborarea unor indicatori care sa reflecte mai bine decat statistica PIB progresele in calitatea vietii. Au fost chiar inventate "formule ale fericirii" care combina diverse masuri obiective ale bunastarii cu masuri ale perceptiei subiective a indivizilor referitoare la situatia lor. Totusi, putini dintre acesti indicatori au ajuns la stadiul in care au produs statistici consistente si generalizate: Indicele Dezvoltarii Umane, calculat si publicat in fiecare an, incepand cu 1990, de catre Organizatia Natiunilor Unite, este unul dintre putinele exemple de succes. Dar chiar si acest indicator este putin cunoscut publicului larg si rareori utilizat in orientarea politicilor economice si sociale.
Exista, dupa parerea mea, doua motive pentru care indicatorii sociali alternativi nu au succesul scontat fata de traditionalul PIB – unul de natura tehnica si altul de natura sociala si psihologica. Din punct de vedere tehnic, PIB are avantajul de a oferi o masura relativ simpla, solida si obiectiva a bunastarii unei societati: el se calculeaza prin insumarea valorii (cantitati inmultite cu preturile) tuturor bunurilor si serviciilor produse si consumate intr-o perioada de timp. Sunt recunoscute nenumarate slabiciuni ale acestui indicator, de la faptul ca nu ia in considerare zone importante ale economiei (de exemplu, economia casnica) si pana la incapacitatea sa de a reflecta modificarile structurale, calitative, care au loc in productie si consum in decursul timpului.
Cu toate aceste imperfectiuni, PIB este preferat indicatorilor alternativi sau complementari, care, desi sunt poate mai cuprinzatori si mai nuantati in descrierea anumitor aspecte relevante pentru calitatea vietii, sufera de obicei de lipsa unei baze obiective de masurare. Valoarea timpului liber, de exemplu, satisfactia vietii de familie, valoarea unui cadru natural nepoluat etc. nu pot fi stabilite in mod obiectiv deoarece ele nu au un pret stabilit de piata. Diversi cercetatori au propus metode diferite prin care astfel de elemente ar putea fi cuantificate, dar fiecare dintre ele este pe buna dreptate disputata: ceea ce conteaza pentru locuitorii unei tari din Africa este diferit de ceea ce e important pentru un cetatean elvetian, de exemplu. Ajungem astfel la dimensiunea psihologica individuala a calitatii vietii. Oamenii sunt diferiti si apreciaza in mod diferit bucuriile si neplacerile vietii.
Aceasta varietate infinita de preferinte schimbatoare face imposibila dezvoltarea unei masuri unice, obiective, a progresului economic si social. O societate moderna democratica tinde sa ofere membrilor sai posibilitatea de a-si alege liber stilul de viata, combinatia optima de bunuri, servicii, activitati creative, recreative sau contemplative pe care o doresc, iar aceasta abundenta a optiunilor se intalneste, nu intamplator, in tarile cu un PIB pe locuitor inalt. Faptul ca cresterea PIB constituie inca preocuparea majora a guvernelor din toata lumea nu este o eroare – ea reflecta aspiratia majoritatii cetatenilor din lumea intreaga. Ca acestia vor descoperi sau nu, la capatul efortului lor de crestere economica, "fericirea" este insa o alta discutie. Raspunsul pare sa fie mai degraba negativ.
Intr-adevar, s-a remarcat de ceva vreme ca, dincolo de un anumit punct in care necesitatile de baza ale vietii sunt satisfacute, relatia dintre cresterea veniturilor si gradul de satisfactie a indivizilor slabeste. Asa se face ca, in mod surprinzator, in diverse sondaje locuitorii unor tari din Africa se declara mai fericiti decat cetatenii unor tari bogate. Cele mai inalte rate ale sinuciderilor (o buna aproximare a nefericirii) se intalnesc in tarile cele mai dezvoltate, Japonia, Finlanda, Danemarca sau Franta – tari cu un nivel ridicat al veniturilor si cu sisteme de protectie sociala bine puse la punct. Presiunea creata de competitia intensa si anxietatea data de teama de a pierde tot ce ai realizat fac adesea din indivizi victimele propriului succes. Bine ati venit in cursa dezvoltarii economice!
