Timp de o bună parte a unui întreg deceniu am supărat mulţi activişti climatologi arătând că există metode mult mai bune de a stopa încălzirea globală decât încercarea de a convinge guvernele să-i forţeze sau să-i mituiască pe cetăţeni să reducă dependenţa de combustibili care emit dioxid de carbon. Ceea ce i-a enervat mai abitir pe criticii mei a fost ideea că reducerea emisiilor de carbon este un remediu cu efecte mai grave decât boala însăşi – sau, în termeni economici, că soluţia ar costa mai mult decât pro-blema. „Cum poate fi adevărat?”, se întreabă ei. „Una peste alta, vorbim de sfârşitul lumii. Ce ar putea fi mai rău – sau mai scump – decât aşa ceva?”
E un argument. Dacă ne confruntăm, aşa cum se exprima de curând Al Gore, cu „o calamitate de neimaginat, care implică măsuri preventive la scară largă pentru a proteja civilizaţia umană aşa cum o cunoaştem”, atunci nici un preţ nu ar fi prea ridicat pentru a opri încălzirea globală încă din faşă. Dar o fi miza chiar atât de mare?
Răspunsul e nu. Nici cele mai pesimiste scenarii propuse de climatologi moderaţi – scenarii oricum cu mult peste ceea ce prezic mo-delele climatologice bazate pe consens – nu sunt atât de catastrofale pe cât ar vrea Gore să credem. De exemplu, nici o creştere de cinci metri a nivelului oceanelor – de opt ori mai mult decât se aşteaptă Comitetul interguvernamental al ONU pentru schimbări climatice şi de peste două ori mai mult decât ar fi, probabil, fizic posibil – nu ar îneca toată omenirea sau cea mai mare parte a ei.
Desigur, o asemenea creştere nu ar fi o problemă obişnuită. Ea ar afecta cam 400 de milioane de oameni, ar obliga la strămutarea a 15 milioane şi ar impune măsuri costisitoare pentru restul umanităţii. Dar în mod sigur nu ar însemna sfârşitul lumii. Estimările arată că per total adaptarea la noile condiţii ar costa mai puţin de 1% din
PIB-ul global. Altfel spus, preţul încălzirii globale fără oprelişti ar putea fi unul mare, dar nu unul infinit.
Aşa cum arată cele mai bune simulări economice ale încălzirii globale, fiecare tonă de dioxid de carbon pe care o emitem acum în atmosferă va duce la daune de mediu de aproximativ şapte dolari. Asta înseamnă că trebuie să fim dispuşi să plătim o sumă imensă pentru oprirea încălzirii globale, dar tot ce costă peste de şapte dolari pe tona de CO2 nu ar sta în picioare din punct de vedere economic.
Ideea e greu de acceptat pentru foarte mulţi oameni. Dacă avem o soluţie la o problemă atât de serioasă precum încălzirea globală, spun ei, cum putem să zicem că e prea scump s-o aplicăm?
Tocmai asta facem însă tot timpul. Există multe soluţii potenţiale pentru probleme serioase şi nu le aplicăm, sau le aplicăm doar în parte, fiindcă preţul soluţiei depăşeşte beneficiile aduse.
De pildă, accidentele auto se soldează anual cu 1,2 milioane de vieţi pierdute. Am avea posibilitatea să rezolvăm această problemă definitiv, s-o eradicăm, să eliminăm daune de jumătate de trilion de dolari, să scăpăm lumea de atâta şi atâta suferinţă. Tot ce trebuie să facem este să limităm peste tot viteza la cinci kilometri pe oră. Evident, nu o să facem asta. Beneficiile de a conduce cu o viteză mo-derat de mare depăşesc enorm de mult costurile. Pentru o mulţime de motive economice şi sociale, o lume care se mişcă doar cu cinci kilometri la oră ar fi totalmente inacceptabilă pentru cei mai mulţi dintre noi – inacceptabilă în asemenea măsură încât suntem dispuşi să tolerăm milioane de decese accidentale dacă acesta este costul pe care trebuie să-l plătim pentru a goni pe autostrăzi.
Un alt exemplu este securitatea. Pe de o parte, cu cât mai mult cheltuim pentru măsuri antiteroriste (şi cu cât mai multe inconveniente suntem gata să înghiţim), cu atât mai în siguranţă ne simţim. Dar, pe de altă parte, deşi suntem cu toţii de acord că un atac terorist este inacceptabil, există clar o limită pe care nu mai suntem dispuşi să o depăşim în privinţa costurilor şi inconvenientelor pentru a ne simţi siguri.
De ce suntem gata să calculăm costuri şi beneficii când e vorba de siguranţa traficului şi de terorism, dar nu şi când e vorba de politicile prin care reacţionăm la încălzirea globală? Poate fiindcă simţim zilnic pe pielea noastră dezavantajele reglementării excesive a traficului sau ale măsurilor de securitate, în vreme ce dezavantajele unei politici proaste în domeniul climei par ceva mult mai abstract. Nu ar trebui să fie aşa, pentru că riscurile unei asemenea politici proaste merită cel puţin la fel de multă atenţie precum riscurile unui impact mai grav decât cel la care ne aşteptăm – şi poate chiar mai multă.
Mai ţineţi minte cum obligaţia de a folosi biocombustibil urma să ajute la reducerea emisiilor de carbon? De fapt, artificial crescuta cerere de etanol şi de cereale necesare fabricaţiei acestuia a scumpit produsele alimentare (evoluţie care a împins aproape 30 de milioane de oameni săraci spre malnutriţie). În plus, a necesitat o sporire a terenului arabil şi a determinat astfel distrugerea pădurilor tropicale – situaţia generată a dus, aşadar, la o creştere a emisiilor de CO2 în următoarea sută de ani.
Lecţia biocombustibilului e salutară. Dacă intrăm în panică şi luăm decizii greşite în combaterea încălzirii globale, există riscul ca oamenii cei mai vulnerabili ai acestei planete – cei care oricum vor simţi cele mai crunte efecte ale încălzirii globale – să ajungă într-o situaţie şi mai dramatică.
Dacă vrem să avem un dialog constructiv despre cele mai inteligente politici prin care să răspundem la încălzirea globală, trebuie să înlocuim obsesia pentru scenarii fanteziste de tip Armaghedon cu o atitudine realistă faţă de costurile adevărate ale asumării acestei provocări.
© Project Syndicate 2010
www.project-syndicate.org
Pentru un podcast al acestui comentariu în limba engleză, accesaţi http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/lomborg58.mp3
