Marius Chivu spune despre el că a „evoluat întotdeauna pe margine“, asumându-și o nealiniere la tendințele literare. A debutat târziu, cu o carte de poezie, apoi a scris cărţi de călătorie, când nimeni nu scria aşa ceva în România, şi proză scurtă, când prea puţini credeau în acest gen. Cel mai recent volum al său, „Trei săptămâni în Anzi“, a apărut la Editura Humanitas.
A primit Premiul pentru debut al revistei „Observator Cultural“ și a fost nominalizat la Premiul „Cartea Anului“, acordat de revista România lite-rară, precum și la Premiul „Cartea de Poezie a Anului“, acordat de Radio România Cultural.
Despre puterea cuvântului și rolul scriitorului în socie-tatea românească, dar nu numai, discutăm acum cu Marius Chivu.
RL: Care crezi că este rolul scriitorului, al intelectualului, în general, în societate? În ce măsură trebuie sau simte nevoia un scriitor să schimbe idei, percepții sau atitudini, să fie un catalizator al societății în care trăiește?
Marius Chivu: Fiecare scrii-tor îşi alege şi îşi defineşte singur rolul pe care vrea să-l joace în societate. Responsabilitatea nu ţine automat de statutul său de creator. În funcţie de disponibilitatea lui, poate scrie pe o platformă online, într-o revistă sau poate comenta critic pe Facebook erorile de gândire, atitudinile ofensatoare, derapajele şi abuzurile ideologilor şi politicienilor. De asemenea, poate intra de-a dreptul în politică în numele unui crez, dar, la fel de bine, poate să tacă în propriul turn de fildeş şi să nu participe în nici un fel la dezbaterile civice. Avem exemple ilustre pentru fiecare dintre aceste situaţii. Personal, ca orice alt cetăţean al ţării, mie mi-ar plăcea să-mi văd doar de treaba mea, să nu trebuiască să-mi pierd timpul, energia şi nervii pentru a lua atitudine aproape zilnic din cauza incompetenţilor şi infractorilor care ne conduc. Munca mea, a scriitorului Marius Chivu, este afectată zilnic de indivizi precum Oprea, Dragnea, Iordache, Firea, Ciorbea, Secureanu, Burnei şi restul, prea mulţi, mult prea mulţi, din păcate, pentru a-i numi pe toţi aici. Mi-ar plăcea să nu fiu nevoit să ies în stradă la marşuri şi manifestaţii -pentru a opri exploatări dezastruoase pen-tru mediu sau pentru a obţine drepturi fundamentale pentru unii dintre semenii noştri care nu ne sea-mănă. Mi-ar plăcea să nu trebuiască să semnez petiţii atunci când Avocatul Poporului susţine un condamnat penal pentru postul de prim ministru. Mi-ar plăcea să nu trebuiască să scriu împotriva epide-miei de doctorate plagiate din cadrul unor universităţi-fantomă, mi-ar plăcea să nu comentez când banii publici ai Primăriei sunt risipiţi pe proiecte inepte, mi-ar plăcea să nu dau share anchetelor jurnalistice care demască mediul cri-minal al spi-talelor conduse de indivizi corupţi ori demenţa unor chirurgi care fac experimente mutilante pe copii şi împotriva cărora nu există pârghii de neutralizare… Din păcate, intelectualii, în loc să se ocupe doar cu schimbul de idei la nivelul societăţii civile, se văd nevoiţi să ia atitudine în faţa unor chestiuni triviale precum hoţia, ticăloşia şi chiar analfabetismul politicienilor.
Ce impact mai are cuvântul în societatea în care trăim?
Foarte mare, dacă ne gândim ce efecte – dezastruoase – au propaganda politică ori fanatismul religios, informaţiile false care circulă pe internet sau miturile legate de presupusele efecte negative ale vaccinării ori, dimpotrivă, de presupusele efecte pozitive ale aşa-ziselor medicamente homeopate sau ale aşa-ziselor tratamente de detoxifiere. Oamenii continuă să creadă nenumărate bazaconii tocmai din cauza impactului cuvintelor care, din păcate, pot fi manipulate foarte uşor.
Dacă vorbim, însă, doar de literatură, ei bine, în lume există, astăzi, aproximativ un milion de scriitori: statistic, unul din 7.000 de oameni scrie cărți de ficţiune. Practic, niciodată în istoria omenirii n-au existat atât de mulţi scriitori şi nu s-au publicat mai multe cărţi ca acum. Iar fiecare posesor de telefon mobil este o prezenţă activă în reţelele de socializare, unde citeşte şi scrie zilnic câteva (zeci de) mii de cuvinte. Asta spune totul despre încrederea, fascinaţia şi nevoia de cuvinte în lumea, în societatea şi în viaţa noastră. Înainte de a fi alcătuiţi din imagini, suntem fiinţe de cuvinte.
În calitate de critic literar, până unde merge libertatea ta de opinii? Orgoliile în lumea literară, în general în mediul de creație, par a fi ceva mai accentuate. Cum faci slalom printre ele?
Scriu cronici literare de 17 ani şi am reuşit să mă ţin departe de jocurile literare şi de orgoliile scriitorilor. Cu excepţia primilor ani, mi-am făcut meseria de recenzent la Dilema veche, care nu e o revistă literară; aşa că am stat întotdeauna departe de boemia, găştile, grupările şi partis-pri-urile literare. N-am făcut parte niciodată din cenacluri, din jurii sau din uniuni de creaţie şi nici n-am aparţinut vreunei generaţii literare. Cărţile scrise de mine cu greu pot fi puse lângă altele ale colegilor mei de literatură pentru că nu m-am înscris în vreun trend. Am debutat târziu şi cu o carte veche de poezie la o editură mică; apoi am scris cărţi de călătorie, când la noi nu scria nimeni aşa ceva, şi proză scurtă, când prea puţini credeau în acest gen.
S-au mai supărat pe mine scriitori considerând că unele cronici ale mele erau nedrepte faţă de cărţile lor sau chiar instrumentate împotriva persoanelor lor. E posibil să fi făcut şi nedreptăţi prin verdictele mele, dar niciodată cu intenţie. Şi am încetat să mai recenzez cărţile scriitorilor care au spus ori au scris lucruri urâte despre mine pentru că n-am vrut să creadă, în cazul unei cronici negative, că m-aş răzbuna. Ca să răspund direct şi simplu întrebării: n-a trebuit să fac slalom pentru că am evoluat întotdeauna pe margine.
Și pentru că ai amintit de cărțile de călătorii, cum ți-ai pregătit călătoria în Himalaya și apoi pe cea în Anzii peruani?
Au fost două călătorii diferite, şi aşa au ieşit şi cărţile. În Himalaya, unde am străbătut cea mai înaltă trecătoare din lume, am plecat apelând la serviciile unei agenţii de turism locale, care s-a ocupat să ne găseas-că şerpaşi, să ne plătească permisele şi alte cheltuieli inerente unui traseu de 18 zile în care am străbătut pe jos, prin lanţul muntos Annapurna, peste 400 de kilometri.
Când am plecat în Anzi, spre izvorul Amazonului, eu şi tovarăşul meu de drum am decis să facem călătoria pe cont propriu, să nu urmăm trasee prea turistice, să ne informăm la faţa locului, să căutăm ajutor printre localnici, să improvizăm. Am vrut să călătorim old school, adică fără agenţii, fără ghizi, fără telefon, fără GPS.
Care au fost temerile tale când ai pornit la drum? Câte din aceste temeri s-au adeverit?
Prima temere a fost că n-o să fac faţă efortului fizic. Tehnologia ne oferă prea mult confort, iar stilurile noastre de viaţă riscă să ne transforme în nişte fiinţe sedentare. Corpul are însă resurse nebănuite, or noi nu ştim asta pentru că acum obţinem totul prea uşor, iar corpul nostru a căpătat mai mult un rol decorativ: nu mai plecăm în pădure ca să tă-iem lemne, mergem – cu maşina – la sală ca să arătăm bine.
O altă temere a fost că n-o să pot comunica suficient cu oamenii locului, dar am descoperit că pe oameni îi apropie şi îi leagă mai multe lucruri decât îi despart. Am mâncat mămăligă şi ciorbă de lobodă în Himalaya, în sate unde un tâmplar nepalez folosea aceleaşi scule precum cele din atelierul bunicului meu. În Anzi, am fost primiţi la masă în cuhnii cu pământ pe jos, exact ca a bunicilor de lângă Horezu, unde am crescut.
Ce anume te-ar determina să te întorci în ace-leași locuri?
Şi în Nepal, şi în Peru sunt atât de multe alte locuri fascinante încât nu cred că aş vrea să revăd, mai degrabă aş explora regiuni noi. Devine deja insuportabilă ideea că nu voi apuca să văd complet aceste ţări în timpul vieţii.
Ce cauți într-o călătorie? Ce te interesează?
În primul rând, caut să înţeleg cum trăiesc oamenii în culturi şi în locuri atât de diferite. Mă interesează natura, dar şi oamenii; prefer solitudinea munţilor, dar şi discuţiile din sate; caut legendele, ascult poveştile şi muzica, mănânc mâncărurile şi beau băuturile locului. Dacă aş avea de ales între un muzeu sau o catedrală şi o gospodărie din munţi, o voi alege întotdeauna pe aceasta din urmă. Obiectivele turistice nu mă mai interesează. Pentru a le cunoaşte există ghiduri, albume, enciclopedii, DVD-uri, tururi virtuale. Pentru restul însă, nu există decât experienţa nemijlocită, personală, la faţa locului. Asta caut într-o călătorie: tot ce nu e-n cărţi. De aceea cred că şi jurnalele mele de călătorie sunt mai bune decât altele, tocmai pentru că nu povestesc vacanţe, ci frânturi de vieţi întâlnite pe drum. De altfel, ambele mele cărţi sunt scrise de mână în agende, în timp real, la faţa locului. Încă au petale şi frunze presate între pagini.
Revenind la scriitor, spune-mi câteva titluri pe care le-ai citit în anul ce a trecut și care consideri că te-au îmbogățit.
Aleg trei cărţi, toate româneşti şi vei vedea de ce. „Solenoid“, de Mircea Cărtărescu, roman apărut la Editura Humanitas pe final de 2015, dar pe care l-am citit la începutul anului trecut, revenind de mai multe ori asupra unor pasaje uluitoare care nu mi-au dat pace. „Urmare şi sfârşit“ de Li-vius Ciocârlie – Editura Tracus Arte – şi „Viaţa ficţiunii după o revoluţie“ de Radu Cosaşu – Editura Polirom. Fiecare dintre aceşti trei scriitori reprezintă, pentru mine, trei maeştri absoluţi şi tot atâtea culmi de originalitate incontestabilă – şi nu mă refer doar la literatura românească: Cărtărescu în roman, Cosaşu în nuvelă şi Ciocârlie în jurnal. Pentru mine, sunt cei mai buni.
De ce ar trebui să citesc? La ce crezi că mă ajută acest lucru?
La tot şi la nimic, îmi vine să spun. Dacă citeşti mult, ce şi, mai ales, cum trebuie, cititul te ajută pentru că-ţi dezvoltă, îmbogăţeşte şi rafinează imaginaţia, limbajul, gândirea şi, implicit, sentimentele. Dar la fel de bine poţi citi degeaba şi atunci cititul te ajută doar să-ţi petreci plăcut timpul liber. Ceea ce nu e deloc rău.
În denumirea Ministerului Culturii se adaugă acum și a Identității naționale. Cum vezi această alăturare? Care sunt factorii de identitate națională pentru un scriitor?
Este o alăturare aberantă sau, cel puţin, anacronică, de secol 19; din păcate, însă, conformă cu pregătirea şi cu gândirea actualului guvern, care este, de fapt, un simulacru de guvern, o adunătură de ventriloci agramaţi. Mă întreb şi eu ce mai înseamnă identitate naţională. Acum câteva secole aveau un rost şi întrebarea asupra identităţii, şi identitatea naţională în sine. Cu toate astea, literatură română a fost scrisă încă de la început şi într-o mare, foarte mare parte, de scriitori români cu origini străine: de la Antim Ivireanul, prin Anton Pann, Alecsandri, Caragiale, Şăineanu, Xenopol, Haşdeu, Ghica, Iorga sau Rosetti, mai departe prin Sebastian, Blecher şi toţi avangardiştii, până la Noica, Djuvara, Agopian etc. etc. etc. Discuţia în aceşti termeni nu are absolut niciun sens. Este, de fapt, o discuţie care frizează xenofobia.
Cu atât mai mult acum, când majoritatea scriitorilor din noile generaţii sunt bilingvi şi citesc în limbi străine, primesc burse şi se şcolesc în străinătate, iar cărţile lor sunt traduse peste tot; când titlurile de pe piaţa românească de carte sunt majoritatea traduceri; iar referinţele noastre sociale, politice, culturale sunt predominant străine. Acum, în epoca statului global, identitatea scriitorului este mai degrabă extra-naţională. Iar cultura trebuie susţinută de minister în numele valorii, nu al identităţii, pentru că abia valoarea şi numai ea conferă identitate unui act artistic.
