Este greu de imaginat cum anume intentioneaza sa reziste actualul cabinet. O optiune ar fi, desigur, onestitatea – si-ar putea abandona veleitatile de guvernare autentica, in interesul public, admitand deschis ca se agata de putere pentru a proteja sau sustine interesele prietenilor influenti, dar si cele proprii. Resursele umane de care dispune pentru ocuparea posturilor din fruntea ministerelor-cheie s-au dovedit nu doar modeste, ci eclatant submediocre, fiind oricum epuizate. Candidati respectabili cu ceva habar despre ministerul de resort sau, eventual, chiar posesori ai unor idei constructive despre modalitati de reformare a departamentelor lipsesc – vorba lui nea Iancu – cu desavarsire. Ineficienta, decizii bizare, constanta promovare a unor interese speciale raman caracteristicile fundamentale ale coalitiei PNL-UDMR.
Recentul scrutin a demonstrat ca PNL a suferit transformari: formatiunea – odinioara cu priza la segmentul electoratului urban, apartinand clasei de mijloc – a devenit intre timp un fenomen cu trecere sporita in mediul rural si varii targuri de provincie, unde bosii locali au reusit sa mai adune ceva voturi cu ajutorul traditionalei mite electorale. De fapt, PNL a devansat PLD cu doar 6% – un memento raspicat, avand in vedere ca profilul liberal-democratilor este similar celui atribuit, candva, PNL. Totusi, Tariceanu este determinat sa ramana lipit de scaunul de la Victoria in pofida tuturor esecurilor de anvergura inregistrate –, guvernarea, fie ea reusita sau nu, asigura, negresit, o serie de compensari imense.
Spre deosebire, PSD se situeaza, in prezent, pe o pozitie net superioara celei premergatoare europarlamentarelor – ramane de vazut daca Iliescu isi va putea impune, si de aceasta data, febletea pentru puciuri. Comparativ cu perioada campaniei antereferendum, social-democratii au reusit, acum, sa-si mobilizeze electoratul, in special cel rural. PD, in schimb, se afla la ani lumina de popularitatea indicata, luni de zile, de sondajele de opinie. Dar o coalitie PD-PSD ramane utopica, date fiind chestiunile fierbinti, in special din sfera justitiei, care ar distruge, probabil, proiectul inca din fasa. seful statului intretine, ce-i drept, relatii cordiale cu grupul de la Cluj, dar influenta acestuia in cadrul PSD este, aparent, in scadere.
Tentatia unei coalitii PSD-PNL, capabila, pe de o parte, sa supravietuiasca la guvernare pana in 2009, iar pe de alta sa evite – cum-necum – sanctiunile electorale, ramane mare si ar putea inlatura, pana la urma, ezitarile initiale. Vasile Dancu vorbea, recent, de "o apropiere intre nomenclatura rosie si noua oligarhie". Eticheta ideologica a partidelor – fie ea de stanga, fie de centru-dreapta – nu va conta catusi de putin in conditiile in care se intrevede sansa promovarii intereselor de grup si a prezervarii unor reglementari restrictive, gandite strict in avantajul politicienilor si al apropiatilor lor. Pe cand PNL inca este privat de baza de sustinere necesara recrutarii clientilor pentru sinecuri in cadrul aparatului de stat, PSD dispune de destule asemenea oaze, traind in schimb jalea celor trei ani petrecuti departe de parghiile indispensabile accesarii avutiei de stat.
O alianta formala intre principalele forte politice ale coalitiei antiprezidentiale ar putea fi stimulata si de comprehensiunea faptului ca puterile inamicului de la Cotroceni s-au dovedit mai reduse decat se preconizase – aspect datorat, partial, si formatiunii sale politice. Partidele oligarhice nu vor ezita sa incheie fel de fel de pacturi stupefiante atat timp cat acestea garanteaza perpetuarea caracterului exclusivist al actualului club politic. Flexibilitatea tacticii lor contrasteaza puternic cu rigiditatea PD si incertitudinea presedintelui privind potentialele demersuri menite a-i augmenta puterile. PD inca pare a avea indoieli asupra adversitatii PSD si PNL – s-ar zice ca stransele legaturi avute cu cele doua partide in trecutul indeparat si recent ii impiedica, acum, pe democrati sa priceapa ca acestea au devenit, intre timp, dusmane. Actualmente, PD pare preponderent ofensat de excelentul rezultat obtinut de PLD – temandu-se, evident, de posibilitatea unei agende reformatoare liberal-democrate mai temeinice.
Pana la urma, doar Basescu poate decide daca doreste sa le faca viata usoara partidelor oligarhice sau daca prefera construirea unei platforme de centru-dreapta capabile de actiuni si riposte pe masura. Cat de mult isi doreste, in fond, schimbarea scenei politice romanesti? Cat de profunda ar urma sa fie aceasta schimbare? Retinerea sa in privinta modernizarii PD sugereaza, in prima instanta, ca nu este dispus a sponsoriza o forta antioligarhica puternica. Iar astfel de incurii au, de regula, urmari catastrofale: pe de o parte, grabesc propriul declin politic, pe de alta pot arunca tara, pentru ani buni, in mainile cele mai nefaste posibile.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
