Porniţi pentru a treia oară pe „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, mai mulţi de iubitori ai Maramureşului în general şi ai Săpânţei în special (cărora li s-au adăugat o serie de specialişti din mai multe domenii, reuniţi într-un grup tematic de lucru ale cărui scopuri sunt promovarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi natural – inclusiv turismul rural) au poposit de curând în celebra comună în care până şi moartea este luată peste picior.
După o serie de discuţii, dezbateri şi vizite la faţa locului, s-a constatat că în Săpânţa nu doar cimitirul sau casele vechi, din lemn, rămase din păcate foarte puţine, trebuie protejate, ci şi o altă inestimabilă avere, şi anume talentul şi meşteşugul meşterilor populari. Unul dintre „brandurile” Săpânţei (căci nu doar marile case de modă se pot lăuda cu aşa ceva, ci, iată, şi arta populară) este Maria Zapca, care ţese covoare, face cergi, cămeşi, zgărdane (celebrele „bijuterii” maramureşene care arată ca nişte minunate zgărzi cu mărgele), costume populare, trăistuţe şi câte şi mai câte alte lucruri.
Deşi casa ei este oarecum pitită pe o stradă lăturalnică neasfaltată, mulţi turişti din categoria cunoscătorilor găsesc totuşi drumul spre atelierul Mariei Zapca, pe care o pot afla tot timpul anului ţesând la „teară” (adică la războiul moştenit de la mama şi bunica ei). Maria Zapca este nelipsită de la târgurile meşterilor populari din Bucureşti şi din alte oraşe, ba încă de câteva ori a reprezentat arta populară românească şi peste hotare. Şi ca CV-ul ei să fie complet, trebuie să amintim faptul că lucrările ei au fost folosite de designerul francez Philippe Guilet în colecţia de haute couture inspirată din arta populară românească, „100% ro”.
Tot la război am găsit-o şi noi, când am năvălit în număr mare peste ea, umplându-i curtea. „Dragu ni-i unde-am venit şi cu cin’ ne-am întâlnit”, a început să cânte meşterul olar Nicolae Diaconu pentru a capta bunăvoinţa gazdei. „Poftiţi, poftiţi”, ne-a spus tanti Maria, „da’ să aveţi grijă să nu-mi treziţi cuconul” („cucon” înseamnă copil, atâta lucru ştiam şi noi, ăştia veniţi de la Bucureşti). Ea ne-a primit în bucătăria de vară plină cu policioare de lemn vopsite în culoarea numită „albastru de Săpânţa”. Într-un pătuţ de copil era într-adevăr înfăşat un cucon, dar era unul de plastic, asta pentru că Maria Zapca face straie populare şi pentru păpuşi. „Să nu-mi treziţi cuconul”, a mai spus ea, râzând. Ne-am aşezat care pe unde am apucat, apoi a început ritualul obligatoriu de la care nu se poate sustrage nici un vizitator al Maramureşului. „No, acum, luaţi şi beţi nişte pălincă curată.” „Chiar curată?” „D’apoi cum altfel? Nu punem noi zahăr, că zahărul costă bani, da’ prunele ne cresc în pomi gratis. Ia uite câţi pruni avem, nici nu am apucat să culegem tăt.” Într-adevăr, gazda noastră avea curtea plină de pruni cărora li se rupeau crengile de-atâtea roade, plus o livadă în spatele casei.
Artă din mamă-n fiică
După ce s-a dat pe gât pălinca ritualică, tuturor li s-au dezlegat limbile. În timp ce vorbea cu noi, mâinile meşteriţei nu stăteau o clipă. Ba încheia o trăistuţă, ba ţesea alta la război, ba ne dădea o demonstraţie de făcut zgărdane. În timpul ăsta, nu-i tăcea nici gura, ci povestea cum ţese ea de micuţă şi cum a ajuns „vedetă” graţie „intelectualilor de la oraş” care-i preţuiesc cel mai mult arta. „La noi în sat toate fetele ţes, de micuţe ştiu să coasă, să toarcă. La fiecare casă dacă intraţi vedeţi camera de zestre în care sunt lucrurile făcute de mâna fetei. Ba chiar şi băieţii lucrează, că nu-i o ruşine. Băiatul o ajută pe mama lui la teară, face ţăi, toarce. Toţi băieţii din sat de la noi torc lână. Ştiu să lege cerga, să coasă cerga, să o ducă la vâltoare („vâltoarea ” e o „maşină de spălat” naturală care foloseşte forţa apei râurilor de munte n.r.). Dar cu atât mai mult fetele.
Cu asta se ocupă tăte femeile din sat. Ori cu teară, ori ne îndrugăm una la alta, ne toarcem lâna una la alta…Şi eu am învăţat foarte de mică văzând-o pe mama. Eu am fost crescută în casă de meşteri şi mama povestea că, pentru că era orfană de mică, ea a învăţat a coase de la o vecină şi la 12 ani, deja făcea cămeşa toată. Iar eu nu-mi amintesc să nu fi avut vreodată teară-n casă. Numa’ de Crăciun o scoteam şi de Paşti. Şi văzând-o pe ie şi lucrând cu ie, am prins atâta de mare drag că, tre să spun, spre ruşinea mea, că nici nu mi-am mai continuat şcoala. Am fost la liceu pă clasa a noua, da’ într-a zecea m-am lăsat că era o cooperativă-n sat şi ne dădea lână şi eu ca să ţes cât mai mult nu mai puteam să şi învăţ, să şi lucrez, aşa că m-am lăsat de şcoală. Şi stăteam tătă ziua la teară. Nu mă uram (plictiseam. n.r.) niciodată. Nici acum nu mă urăsc, oricât de mult aş lucra. La asta mă ajută şi cântecul. Că, dacă stau prea mult singură la teară, încep a cânta ca să nu mă urăsc.”
Orăşenii, iubitori ai satului
Maria Zapca a constatat în drumurile ei prin ţară pe la târgurile meşteşugăreşti că cei mai interesaţi de arta populară sunt totuşi orăşenii. „Mi-a plăcut că şi dacă nu au bani să cumpere, la oraş oamenii mă roagă măcar să-i las să facă poze sau să-şi îmbrace copiii. Le e drag portul nostru popular. Unii cumpără pentru serbările copiilor sau ca să aibă cu ce să-i îmbrace în zi de sărbătoare. Cu atât mai mult sunt interesaţi de ceea ce facem noi străinii. Lor le plac mai ales cergile noastre. Omul simplu, de la ţară, râde de ele. „De ce-ai mai vinit cu ele-n târg? Cine ţi le cumpără?”, zic, şi când colo oamenii deştepţi le apreciază. Io deja ştiu când vine un om la mine să cumpere o cergă că ori e doctor, ori e profesor, ori e ceva intelectual oricum. Studenţii vin şi ei şi cumpără mărgele, trăistuţe, fetele mai ales, sau ciorapi de lână. Omul de la ţară zice că nu mai suportă lâna, că înţeapă, auzi prostie!”
Ca dovadă că orăşenii sunt mari fani ai portului popular, Maria Zapca ne-a povestit că într-o seară a ieşit grăbită de la o expoziţie de la Muzeul Ţăranului Român, fiind îmbrăcată în port maramureşan, şi că s-a urcat aşa la volanul maşinii ei. „Am ajuns la Piaţa Victoriei, unde sunt patru benzi, iar eu trebuia să ajung pe prima, numai că era foarte aglomerat. Dar văzându-mă aşa îmbrăcată, toţi şoferii mi-au făcut loc, au claxonat, ba chiar două maşini s-au şi luat după mine şi tinerii care erau în ea îmi făceau semne încântaţi. Şi eu, neatentă, cum mă uitam la tinerii aceia, am trecut pe roşu. Şi m-a oprit poliţia. Da’ când m-o văzut poliţaiu’ aşe frumos îmbrăcată, m-o iertat. Şi io tot mă tânguiam: „Domnu’ poliţist, apăi să nu-mi iei puncte că am luat cu notă maximă examenu’“. Şi m-o iertat. La Bucureşti m-o iertat, da’ aici în Maramureş mi-au dat amendă. Pe-ai noştri nu i-am impresionat…Eu unde mă duc îmi port portul meu. Sunt foarte mândră de el şi-l duc în tot locul. Mă simt foarte bine în costumul meu de ţărancă făcut de mâna mea şi-a mamei. Cămeşa e cusută de mama, la fel şi sumna, că mama mea era o meşteră vestită.”
Din Săpânţa la Paris
Despre întâlnirea cu designerul Philippe Guilet, Maria Zapca îşi aminteşte cu mare plăcere: „Ne-am întâlnit prima dată în Parcul Cişmigiu, la un târg unde eu aveam stand. Apoi a venit şi pe la mine pe acasă de câteva ori şi mi-a văzut lucrările. Mi-a dat comandă să-i fac o ţesătură, mi-a zis el cum vrea să i-o fac, şi a fost foarte mulţumit. Şi i-am făcut pentru colecţie şi mărgele în care a îmbrăcat o fustă. Era o fustă cu 44 de plise şi pe fiecare plisă a aplicat câte un zgărdan făcut de mine. Mi-a plăcut foarte mult ce-a reuşit să facă el din zgărdanele mele şi ce frumos le-a pus în valoare. Când am fost la prezentarea colecţiei la Ambasada Franţei, am rămasă uimită. Uite aşa oameni ne trebuie nouă, să ştie să aprecieze ce e autentic românesc!”
Am plecat de la casa Mariei Zapca încântaţi că, deşi unii cârtitori consideră că, aşa cum s-a născut, veşnicia se va şi sfârşi la sat, atâta vreme cât femeile de la ţară, ca Maria Zapca, nu-şi scot „teara” din atelier şi continuă să ţeasă, satul românesc va trăi mult şi bine. Ca să se asigure că aşa va fi, Maria Zapca şi-a educat şi fiica să fie „meşteriţă” aşa că arta populară din Săpânţa nu va pieri cu una cu două.
