„Marele Zid Chinezesc” a fost construit acum peste o mie de ani. Între timp, a mai apărut unul, Zidul Berlinului. Dacă cel dintâi, construit timp de aproa-pe două mii de ani, sub mai multe dinastii, avea scopul de a apăra interiorul imperiului chinez de năvălirile din afară, cel de-al doilea, Zidul Berlinului, nucleul fizic al Cortinei de fier, construit şi el în mai multe etape, dar mult mai scurte, trebuia să-i apere pe cetăţenii est-germani de tentaţia de a evada din falsul paradis socialist, în „infernul” capitalist. Unul îi apăra pe cei din interior de invazia celor dinafară, celălalt invers.
Primarul de la Baia Mare doreşte şi el să construiască un zid, nici mare, nici atât de înalt pe cât era cel chinezesc, dar într-un scop oarecum asemănător celui al Berlinului: să separe comunitatea de romi care trăieşte în câteva blocuri de vecinii din blocurile învecinate. Aşadar, visul cortinelor de fier nu a apus. Dacă îmi aduc eu bine aminte, şi un edil din Moldova anunţase ceva asemănător, în urmă cu câţiva ani. Sigur, proiectele noastre sau, ca să fim exacţi, ale unora dintre ai noştri, deşi au un caracter asemănător cu acelea ale mai marilor lor înaintaşi, sunt totuşi nişte caricaturi. Atâta cât ne pricepem noi. Aşa cum o carica-tură de ţară UE suntem, alături, să fim drepţi, de Bulgaria, tot aşa şi acest zid, care este un răspuns curios dat la problema integrării, este o caricatură. Dar el nu e mai puţin semnificativ pentru ce le trece prin cap oamenilor, chiar după douăzeci de ani de educaţie democratică.
Nu-i vorbă că nici proiectul „marelui” Ţinut Secuiesc nu e departe de acela al ridicării unui zid între maghiarii de acolo şi români, chiar dacă acesta e invizibil. Ba, aş zice că zidul invizibil e mult mai efi-cient decât cele vizibile, cu toate că fuga germanilor din est a fost redusă de la 2,5 milioane pe an la câteva mii după construirea Zidului Berlinului. Prin anii ’90, o cunoştinţă de naţionalitate maghiară m-a întrebat ce cred despre înfiinţarea unei univer-si-tăţi în limba maghiară în România. În loc să-i răspund, am întrebat-o şi eu unde vor lucra absolvenţii acestei universităţi. Am fost clasat imediat de şovin, chiar dacă nu mi s-a spus cuvântul. De ce dracu’ or supăra întrebările de bun-simţ pe mai toţi cei care au asemenea proiecte, m-am întrebat şi mă mai întreb şi astăzi.
Tot nişte ziduri invizibile, dar teribil de eficiente, sunt şi legislaţiile muncii din diferite state ale lumii civilizate, croite pentru a stăvili afluxul de oameni din zonele mai puţin civilizate la muncă şi la o viaţă mai bună. De fapt, ziduri sunt, în general, chiar şi graniţele, care au cam dispărut din Europa, deşi unele state visează la reînfiinţarea lor. Nu ştiu dacă lumea este în momentul acesta pregătită să renunţe la ele în totalitate.
Dar, la urma urmelor, identităţile naţionale înseşi sunt un fel de ziduri, invizibile şi mai eficiente decât celelalte. Seamănă cumva cu celebrele „murs peintes” de la Lyon, unde vezi geamuri şi oameni zâmbitori la ele, numai că nimeni nu mişcă, totul fiind… pictat. E greu să explici cuiva astăzi că aceste ziduri, şi cele vizibile, şi cele invizibile, or să cadă la un moment dat, probabil foarte curând. Iar acest moment va fi şi acela al căde-rii celor construite de statele naţio-nale între ele şi minorităţile care le locuiesc. Oricât ar vrea să se izoleze maghiarii din Slovacia şi România, dar şi oricât ar vrea să le interzică asta ţările respective, căderea zidurilor nu mai poate fi oprită. Chiar şi cel pe care-l proiectează acum, pentru români, nu şi pentru alţii, guvernul spaniol.
Nicolae Prelipceanu este publicist
