Duminică seara cariera politică a lui Traian Băsescu – atât de valoroasă și promițătoare în anumite momente, cu multe merite în trecut – s-a încheiat urât.
Cu circa 10 procente înaintea lui Iohannis – conform datelor parțiale ale BEC –, Victor Ponta pare fi destul de aproape de o victorie în al doilea tur de scrutin. A contat – fără îndoială – campania sa agresivă, adesea naționalistă, reluată de televiziunile aservite, uriașele resurse materiale puse în joc; dar, cred eu, cel mai mult a contat slăbiciunea adversarului principal. Optând pentru o campanie liniștită, preferând să ignore sau să respingă prea senin acuzațiile – adesea imunde – ale adversarului, candidatul ACL și-a fragilitat poziția, sugerând că ar putea fi un președinte moale, „fără nerv“, care ar putea fi lipsit de capacitatea de a-și negocia cu hotărâre pozițiile. Mai mult, adesea am avut impresia – și probabil că nu numai eu – că Iohannis nu se implică suficient în luptă, de parcă nu ar ambiționa prea mult la fotoliul de la Cotroceni.
Totuși, în general, s-ar putea spune că scorul lui Iohannis a fost destul de bun (peste scorul combinat al celor două partide la europarlamentare), ținând seama nu numai de slăbiciunea campaniei sale în general, de incertitudinea lăsată de procesul cu ANI, dar și de faptul incontestabil că a fost nevoie să lupte pe două fronturi: nu doar împotriva lui Ponta, dar și împotriva Monicăi Macovei, dar mai ales împotriva Elenei Udrea și a lui Traian Băsescu. Mai ales ultimii doi nu au precupețit niciun efort în a-l discredita pe candidatul principal al dreptei, descurajând în mod vădit un anumit electorat cu mesajul că între Ponta și Iohannis nu-i nicio diferență, ba chiar, cum spunea Traian Băsescu, că ambii sunt „corupți“. Și măcar dacă acesta ar fi fost prețul pentru un rezultat bun la urne!
Citește continuarea textului în Revista 22.
