Alegerile americane, succesul coaliţiei britanice şi producţia unei majorităţi toxice de către coaliţia noastră proprie au ceva în comun: eşecul sistemelor uninominale de vot de a oferi ceea ce era pe vremuri atracţia lor principală – majorităţi manufacturate pe baza cărora să se poată guverna şi răspundere clară a guvernării. Cele două funcţii principale ale sistemelor electorale democratice, cea de a construi majorităţi (agregare) şi cea de a traduce în locuri cât mai multe voturi (reprezentare), au fost întotdeauna în conflict potenţial, mai ales în societăţi neomogene. Cu cât mai multe tendinţe şi grupuri sunt reprezentate, cu atât şansele de a avea o majoritate clară şi un mandat de guvernare clar scad, pentru că ele se realizează în detrimentul pluralităţii.
Cu cât alegerile produc o putere mai divizată, chiar în sistemele clasice uninominale, ca SUA, Anglia sau Australia, unde aşa ceva era de neconceput, cu atât cresc imposibilitatea de a guverna pe o singură platformă ideologică, conflictul în sânul guvernării şi necesitatea de a coopera între partidele politice. În cazul particular al lui David Cameron şi Nick Clegg, necesitatea a produs un guvern impresionant de eficient. În cazul australian, situaţia a fost rezolvată altfel: cele două partide au câştigat un număr absolut egal de mandate. Au urmat tentativele de atragere a câtorva independenţi pentru a forma o majoritate minimală. În cazul american, coabitarea între preşedintele Obama şi republicani se anunţă conflictuală, dar primul lucru făcut de preşedinte a fost să-l sune pe liderul viitoarei majorităţi chiar în noaptea alegerilor, să-i spună că vor lucra împreună, demers căruia i s-a răspuns cu maximă politeţe. Nici nu au de ales.
Atât cauzele, cât şi consecinţele acestui fenomen merită toată atenţia. În primul rând, e limpede că ideologiile clasice formulate simplist şi radical nu mai au şanse să rezolve problemele complicate ale lumii de azi. Un guvern republican, adept al austerităţii fiscale, Bush II, a trebuit să apobe primul pachet de stimulare şi să salveze băncile. Obama l-a adoptat doar pe al doilea. De acord că al doilea nu mai avea loc după primul, dar la urma urmei e vorba de cantitate, nu de principiu. Cu principiul că firmele private erau prea mari ca statul să-şi permită să le lase să cadă şi deci că statul trebuie să intervină în falimentul lor, un principiu intervenţionist, au fost de acord ambele partide. În Marea Britanie, dacă ar fi câştigat laburiştii, aveau şi ei pregătit un pachet de austeritate destul de similar cu al coaliţiei actuale. Pe scurt, ca răspuns la problemele actuale de politici publice găsim o distanţă politică mult redusă între polii tradiţionali. Raţionalizarea politicii publice, aşezarea ei temeinică pe nişte principii de eficienţă şi echitate destul de similare în toată lumea civilizată au dus la îngustarea diferenţelor clasice ideologice. Există, de asemenea, o convergenţă socială importantă care nu era pe vremea când şi-a câştigat reputaţia sistemul uninominal majoritar. Azi mai toţi votanţii se declară în clasa mijlocie. Putem deci bănui că diviziunea netă în două partide ideologice nu era atât opera sistemelor electorale, cât reflecţia unor clivaje mai clare din societatea acelor timpuri. Acestea au dispărut şi azi ne putem aştepta oricând şi în orice sistem electoral la majorităţi mult mai mici şi mai fluctuante.
Atât în ce priveşte cauzele. Con secinţele sunt şi mai clare. Sistemele politice performante sunt cele care reuşesc să echilibreze conflictul inerent politicii cu cooperarea. Cooperarea nu înseamnă complicitate, ca să fiu clară, adică crearea unui cartel oligopolistic de partide spoliatoare, cum a fost la noi, ci capacitatea de a forma majorităţi negociate pe anumite subiecte de interes naţional. Aici stăm catastrofal şi nu suntem pe cale de îndreptare. Păcatul originar i-l atribui preşedintelui, care nu a întins o mână opoziţiei imediat după realegere, făcându-se prin asta vinovat de radicalizarea PSD. Evident, scuza lui este că aceste partide şi-au dat mâna în mod nemotivat să-l dea jos, dar asta era în 2007. Jocul trebuia pus de la zero anul trecut, acum au dispărut orice stimulente pentru cooperare. Bineînţeles, opoziţia nu e fără vină, în subiecte ca pensiile, de exemplu, e limpede că nu există alte soluţii şi trebuie să cădem de acord pe acestea. A bloca la ora asta Legea pensiilor e criminal. Asta nu înseamnă că procedeele puterii sunt admisibile: furt de voturi pe faţă, legarea de scaun a propriilor parlamentari, asumări de răspundere neconstituţionale, voturi iresponsabile care constituie adevărate găuri în buget. Dar absenţa unei voinţe de a coopera împinge ambele părţi la acest mai rău. Şi majoritatea, şi minoritatea sunt toxice.
De unde luăm alte partide? Sigur că trebuie să construim un partid alternativ, măcar unul (dar despre asta data viitoare). Dar nu e limpede dacă acesta nu va deveni în timp reflecţia aceloraşi probleme, ca şi partidele actuale (o să revin la asta). Nouă ne trebuie nişte soluţii independente de partide. Care pot fi acestea?
Dacă examinăm soluţiile din lumea mare, una mi se pare că se impune şi la noi. Anume, adoptarea principiului constituţional antideficit, care să facă neconstituţională orice lege pentru care nu există resurse financiare. Asta ar scoate supravegherea bugetului din zona politicii şi ar încredinţa-o Curţii Constituţionale. Nu e o întâmplare că ţări mult mai solide, ca Germania sau Franţa, au fost atrase de această soluţie. E limpede că raţiunea ne cere să scoatem din ciclul electoral ameninţările fundamentale la adresa bugetului. E în interesul tuturor acest lucru, pentru că partidele care cheltuiesc pe deficit ca să se realeagă sapă şi groapa lor pe lângă a noastră, a tuturor. În condiţiile în care ne-am angajat să intrăm în euro, noi am renunţat oricum la posibilitatea de a mai folosi deficitul ca instrument de dezvoltare (numai liberalii nu erau la curent). Dacă tot am renunţat deja la mare parte din libertate, hai să consfinţim această renunţare şi să ne asigurăm măcar pe viitor.
A doua mea soluţie este mult mai mică şi neradicală. O ofer de pe timpul Reformei Clasei Politice scrise pentru CDR în 1996. Anume, să schimbăm regulamentele aberante ale celor două Camere, care bat şi Constituţia de tari ce sunt şi care produc multe dintre aberaţiile care se văd. Dacă guvernele la noi pot supravieţui cu o minoritate de voturi, deci în situaţii când mai mulţi votează contra decât pro, e vina acestui regulament. Dacă e aşa de uşor să furi şi să chiuleşti de la vot e tot vina regulamentului. Până la marile reforme, o reformă mică a regulamentului parlamentar ar rezolva multe lucruri. Invit, ca atare, partidele (actuale) să se implice în promovarea acestor două soluţii dacă vor să îşi dovedească responsabilitatea şi să ne împiedice să construim o alternativă la ele.