Dacă vrei dreptate în România, în dosare dificile precum acelea ale revoluţiei şi ale mineriadelor, trebuie să ajungi la Strasbourg. Aşa e şi cu restituirile proprietăţilor furate de comunişti, tot aşa şi cu dosarele revoluţiei. Dacă Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989, nu s-ar fi bătut şi zbătut pentru asta, parchetele postrevoluţionare ar fi îngropat pentru totdeauna crimele de la revoluţie şi de la mineriade. Ba mai mult, probele ar fi fost până astăzi distruse. Inutil să adaug că unii dintre cei care comiseseră ori ordonaseră aceste crime au fost însărcinaţi cu cercetarea lor. Mai precis cu muşamalizarea lor.
Decizia CEDO a venit într-un moment când răsuna din nou flaşneta securistoidă conform căreia nu mai are rost să vorbim despre trecut; după 20 de ani, gata, să privim înainte. Melodia asta mecanică s-a auzit încă de prin anii 90 pe la televiziuni şi s-a putut citi în ziare, repetată de indivizi care aveau ceva de ascuns. Unul dintre aceştia afirma despre cercetătorii gropilor comune ale Securităţii că ar fi… necrofili. Dincolo de confuzia de termeni din capul individului, afirmaţia vine direct din arsenalul securistic.
Păi atunci tot necrofili sunt şi cei care i-au dezgropat pe ofiţerii polonezi ucişi la Katyn, tot necrofili cei care au căutat şi găsit gropile comune de la Srebrenica şi aşa mai departe. Sigur că asemenea indivizi ar dori să privim înainte cu ochelari de cal, ca să nu vedem ce au ei de ascuns din trecutul lor pătat. Şi aceste unelte securiste mai încearcă să-şi impună menta-litatea, manipulând eventuale spirite naive cu flamura zdren-ţuită a viitorului care, nu-i aşa, era luminos încă de pe vremea când stăpânii şi inspiratorii lor erau la putere pe faţă.
Teodor Mărieş, spurcat de Ion Iliescu în modurile cele mai mizerabile, tocmai pentru că ştie ce rol a jucat blândul bătrânel de azi după 22 decembrie 1989, a trebuit să facă greva foamei zeci şi zeci de zile, în două rânduri, pentru a scoate din ghearele parchetului cópiile dosarelor revoluţiei. Dosare pe care lucrase cândva procurorul militar Dan Voinea, până a-i fi luate şi a fi el însuşi trecut în rezervă. Zadarnic îl rechemase preşedintele Băsescu, încă de acum doi ani, dosarele au rămas în sertarele unor procurori despre care acelaşi Teodor Mărieş afirmă cu dovezi că au fost văzuţi trăgând la revoluţie în cei care nu mai suportau regimul comunist, fiindu-i, aşadar, vajnici apărători.
Pe vremea lui Caragiale şi încă pe vremea părinţilor mei, când vreun grangure îţi făcea o nedreptate, se spunea „Lasă, că mai sunt judecători la Berlin”, o frază rostită, zice-se, de un proprietar neamţ, probabil prin secolul al XVIII-lea, în faţa regelui care voia să-i ia terenul şi casa. În Prusia acelor ani se mai putea spera în judecata supremă a celor din capitala ţării. Şi în România unor ani îndepărtaţi, un om politic putea să-i spună regelui „aiasta nu se poate, Maiestate”. Dar în România de azi nu mai poţi spera să-ţi găseşti dreptatea decât la un tribunal internaţional. Şi chiar aşa, dacă parchetele de aici, militare sau civile, nu fac nimic pentru aflarea adevărului, blocând justiţia, unde să-ţi mai cauţi dreptatea, dacă nu la Strasbourg?
Şi uite-aşa se modifică vorbele de altădată. Din „mai sunt judecători la Berlin” în „mai sunt judecători la Strasbourg”. O să fim independenţi abia după ce o să putem spune: mai sunt judecători la Bucureşti! Şi chiar la Iaşi, Cluj, Timişoara etc. Dar, după cum merg lucrurile azi, cui îi trece prin cap că aşa ceva se va întâmpla vreodată?
