Se spune că Einstein a fost foarte mâhnit văzând cum este extrapolată teoria lui din fizică în viaţa socială şi cum relativitatea devine relativism. Cum nici normele etice nu mai sunt decât stabile, totul începând să fie considerat în funcţie de interese.
Am putea să vulgarizăm un subiect atât de sensibil spunând că ultimele dezvăluiri despre jocurile din filiala Hunedoara, parcă, a PDL sunt exact asta, semne ale unui relativism moral dus la extrem. Dacă eşti bun pentru partid, indiferent de comportamentul tău, numai voturi să aduci, atunci sigur că totul e permis în numele partidului. Ştiam că e aşa din vremea partidului unic, ai cărui activişti aveau permisiuni nelimitate, numai devotaţi partidului să fie. Dar dacă cineva se mai iluziona că în partidele poreclite, şi la noi, după alţii, democratice lucrurile stau altfel, iată că iluzia s-a spulberat. Oricum, ea abia mai pâlpâia de când cu şansele la şefia partidului ale cuiva cercetat de parchet, sau cu alegerea în fruntea unei filiale a aceluiaşi partid a altcuiva abia scos de la arestul preventiv şi cu dosarul încă nefinalizat, sau cu desemnarea drept cetăţean de onoare al unui municipiu din această ţară a cuiva care e condamnat şi închis.
Nu-ţi vine să crezi că toate acestea se întâmplă în realitate. Nu ţi-ar veni să crezi, mai precis, dacă ai fi căzut acum nu neapărat din Lună, destul şi din Australia sau Noua Zeelandă, ca să nu spun Germania sau Luxemburg. „Până aici să fi ajuns abuzul de relativitate?”, te întrebi. Răspunsul este da şi încă e loc de mai rău, nu de mai bine, cum se spune în limbile de lemn ale atâtor partide, de ieri şi de azi, căci oamenii sunt cam aceiaşi, au supt aceleaşi biberoane. Apropo de biberoane, nici sugarilor, porecliţi cu îndârjire la noi, în media, bebeluşi, cu acea neînfrânată pornire spre diminutiv caracteristică mai ales semi-docţilor, nici lor nu le e mai bine, ca să nu mai vorbesc de mame (sau mămici dacă preferaţi diminutivul de un idilism stupid, pe care l-am semnalat mult înainte ca însuşi preşedintele să o facă). Acesta e, dacă ne uităm în spaţiu la o societate, căci în spaţiu s-a discutat şi teoria lui Einstein, momentul de intrare în viaţă şi deci într-o naţiune.
Or, reducându-li-se susţinerea mamelor şi copiilor, implicit, sunt atacaţi cei care intră în viaţă, în naţiune. Vor intra cu şi mai puţini ani de-acasă, nu că acum ar fi destui, or să intre cu mai multă hrană artificială, or să intre fără stabilitatea psihică pe care nu ţi-o poate da decât o viaţă de familie împlinită. Or, dacă deschizi ochii asupra unei bone sau într-o creşă, vei putea să devii ceea ce deveniseră orfanii lui Ceauşescu, celebrii băieţi de pe Calea Victoriei, cu privirile de oţel şi sufletul, probabil, lipsă. Infirmitatea asta o să ne coste mult de tot, mă rog, o să-i coste pe cei care vor fi contemporani cu vârsta adultă a noilor cetăţeni astfel obţinuţi. Nici nu ştiu cum ar trebui să se numească limba pe care or s-o sugă nou-născuţii de la anul încolo din biberoane, că maternă ar fi greu să-i spunem. Nici nu ştiu dacă toate bonele or să-i înveţe pe copilaşii ăia nefericiţi din start engleza, ca să se descurce măcar în lumea largă. Nu-i vorbă că, fără rădăcini, nu ştiu la ce le-ar folosi lingua franca.
Dar atacul de săptămâna trecută a fost dat şi asupra celeilalte uşi, cea de ieşire din viaţă şi din naţiune, deşi se zice că naţiunea e suma celor morţi, a celor vii şi a celor încă nenăscuţi, dar asta e poezie curată, oricât ar veni ea din domeniul, aparent mai strict, al ştiinţei politice. Mai luându-le pensionarilor nişte sume din pensiile şi-aşa de mizerie, lovitura care li se dă unora poate deveni chiar mortală. Preşedintele îi sfătuieşte pe toţi să fie optimişti. Dar optimism să fie cel al lui „bucură-te, mâine va fi mai rău”? Din punct de vedere strict pragmatic, că ăsta e azi la ordinea zilei, pensionarii pot să dea liniştiţi colţul, că societatea nu se mai foloseşte de ei decât în cazuri destul de rare. Şi cum nu prea mai au nici dreptul să se angajeze undeva, mai ales la stat, chiar nu mai e nimic de făcut cu ei, decât să le opreşti aparatele, cum se face cu câte un biet bolnav care stă în comă de cine ştie câte luni şi nu se mai hotărăşte să o ia încolo sau încoace.
Că actualele reduceri de pensii, nu spuneţi că nu-s reduceri, că taxa de asistenţă medicală nou-introdusă mai jos decât până acum asta e, o reducere, vor echivala pentru unii cu oprirea oxigenului de la gura unui bolnav în comă profundă. Puţină atenţie numai, că această comă profundă în care sunt cufundaţi pensionarii înainte de a li se tăia oxigenul ar putea să fie un simptom pentru întreaga naţiune, cel puţin pentru acea parte care nu reuşeşte să plece cât vede cu ochii. Aproape că nu ai mai fi avut ce spune dacă noul buget ar fi etalat reduceri masive de cheltuieli pe la Parlament şi pe la ministere, dacă s-ar mai fi redus din cheltuielile, de altfel nebuneşti, care se mai fac şi azi, când mulţi oameni sunt la capătul puterilor din cauza scăderii de venituri, legalizate pompos ca soluţii de ieşire din criză.
Nu ştiu dacă are legătură cu teoria lui Einstein, dar când mai aud de vreun optimism al unui potentat mă gândesc cât de relativ e totul pe lumea asta. Dacă atunci când trăia el şi în lumea aceea, totuşi vestică, Einstein a fost mâhnit că teoria lui e aplicată aiurea, vă daţi seama ce ar simţi azi în România.
