Au trecut zece ani de la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Mii de oameni au fost ucişi, iar rănile celor care i-au iubit par că nu se vor închide niciodată. Washington Post ne spune povestea unei femei care încearcă disperată să ducă o viaţă normală după moartea soţului ei.
Este luni dimineaţa, 10 ani mai târziu. Shari se trezeşte şi întinde mâna instinctiv pentru a-şi cuprinde soţul, un gest care îi provoacă mereu o mare tristeţe.
„Câteodată simt că încă este cu noi”, a spus ea. Iată fotografiile de familie din salon şi raportul autopsiei, păstrat într-un sertar din sufragerie. Locul decesului: Pentagon. Ora decesului: 11 septembrie, ora 10. Categoria decesului: crimă.
După zece ani de la incident, realitatea familiei sale se numeşte „noua normalitate”. Sunt atât bine, cât şi nenorociţi. Au trecut peste asta, dar nu vor putea niciodată uita. Fiecare zi este obişnuită şi în fiecare zi îşi amintesc de tragedie.
Nu se aşteaptă să treacă peste asta. Nici măcar nu sunt siguri că vor acest lucru. Ei sunt cine sunt: victime ale atacurilor teroriste de la 11 septembrie, familia Locotenentului Comandor Otis Vincent Tolbert, o soţie căreia îi este dor de soţul ei şi copiii cărora le este dor de tată. Acele clipe au schimbat totul.
În această zi, mama se va duce la serviciul ei de consilier şi va alina durerile altora. Fiica de 19 ani va studia limba arabă şi se va pregăti pentru o carieră în securitatea naţională.
Brittany, de 17 ani, petrece una din zilele ei obişnuite. Stă într-un scaun cu rotile de la începutul vieţii, după ce a suportat 15 operaţii pe creier în primii doi ani de existenţă.
Fiul de 11 ani se va duce pentru prima dată la o tabără de zbor unde speră că va învăţa să piloteze un avion.
„Sunt mândru de voi şi vă iubesc”, spune Shari, care a învăţat de la soţul ei să-şi exprime sentimentele cu convingere. După care iese pe uşă, păşind într-o nouă zi umbrită de moartea lui.
Shari a decis să devină consilier în 2003, alegând o carieră care reflectă realitatea duală cu care se confruntă. A ieşit dintr-o lungă depresie, şi-a continuat studiile pentru a obţine o diplomă de master şi şi-a început cariera de consilier.
Militarii i-au oferit o machetă a Pentagonului care arată avionul la impact şi clădirea colorată în diferite moduri, în funcţie de semnificaţie: foc (roşu), dărâmături (verde), fum şi apă (albastru). Un „X” marchează locul în care soţul ei lucra, exact acolo unde macheta este intens colorată, arătând că totul a fost distrus.
Există copii ale e-mailurilor pe care Shari le-a trimis prietenilor şi rudelor sale în timpul acelei zile. 6:38 a.m.: „Vincent încă nu mi-a răspuns”. 1:01 p.m.: „Tot ce pot să fac este să aştept”. 3:42: „Copiii habar n-au ce se întâmplă. Va trebui să le spun ceva în curând”. 6:38: „Mi se pare ireal. Parcă sufletul mi-a ieşit din corp”. 9:16: „Prietenii lui Vincent de la Pentagon au început să sune. Au ajuns cu toţii acasă. Cred că Dumnezeu mă consideră mai puternică decât sunt”.
În timpul nopţii, un preot militar i-a livrat un certificat oficial care spunea că nu se ştie nimic despre soţul ei. Câteva săptămâni mai târziu, a primit o geantă cu licenţa de pilot a soţului ei, licenţa de genist, 35 de dolari şi un ceas topit.
În ultimul sertar se află amintirile din anul următor: două medalii de onoare şi fotografii făcute lângă monumentele de beton pe care scrie „Căzuţi, dar nu uitaţi”, „Eroii americani” sau „Uniţi pentru eternitate”. Există şi un album foto de la înmormântarea lui Vincent în care toată familia este prezentă lângă mormântul său.
La început, Shari nu simţea decât un gol imens şi încerca disperată să-şi continue viaţa. S-a gândit că dacă se va recăsători curând, fiul ei va creşte cu un tată. A început să acceseze site-urile matrimoniale după câţiva ani de la moartea lui Vincent şi s-a dus la zeci de întâlniri ciudate care semănau cu întâlnirile oamenilor de afaceri. După ce s-a măritat şapte ani mai târziu, a căzut într-o depresie după şase luni şi a divorţat.
Într-un final, a luat o decizie. Va umple ea însăşi golurile din existenţa sa. A început să frecventeze o sală de sport până şi-a tonifcat muşchii braţelor îndeajuns de mult pentru a reuşi s-o poarte pe braţe pe fiica ei Brittany şi să-i facă baie. S-a mutat într-un alt oraş pentru ca cei trei copii să poată locui lângă unchii şi bunicii lor. A renunţat la multe relaţii superficiale de prietenie de care se agăţase până atunci cu disperare şi nu i-a mai păsat dacă ceilalţi oameni o plac sau nu. Mamele obişnuite îşi pot permite câteodată să fie pasive. Însă un cap de familie trebuie să fie întotdeauna direct şi ferm. Nu-şi doreşte să piardă şi ultimul dram de control pe care-l mai are asupra propriei vieţi…
