O televiziune ameninţată cu suspendarea dreptului de a emite. Un director al unui institut de cercetare demis prin fax sub un pretext oarecare. Parlamentarii au ajuns să cheme la ordine agenţii independente ca CNA. Jandarmii care pînă acum se abţineau să se bage, ba chiar îşi luau concedii medicale în buna tradiţie românească sînt brusc chemaţi la ordine de noua alianţă Băsescu-Ponta şi puşi pe manifestanţii lăudaţi de CNN pentru cît de paşnici sunt. Poate asta surprinde pe ceva: pe mine nu. Scrupulele au ajuns jos de tot dacă Băsescu îl acuză pe Predoiu că a vrut să renunţe la Morar cînd nu a avut curajul să stea live în faţa tuturor să îl întreb eu dacă nu cumva, supărat că Daniel Morar devine o figură de sine stătătoare în săptămîna înţelegerii despre Kovesi-Niţu nu a vrut să ia înapoi numirea sa la Curtea Constituţională. Şi dacă nu cumva personajul chemat în ajutor şi rugat să blocheze propunerea prezidenţială are un prenume care începe cu V şi un nume care începe cu P? Cum poţi chiar tu, care ştii ce ai făcut- şi ştii că ştiu şi alţii- să ieşi public să dai în fostul tău partid cu armele astea, ceea ce oricum e cu totul înafara mandatului tău constituţional? Cum poţi, pe de altă parte, împinge nişte ţărani cu maşina şi convoca – pe banii noştri- jandarmeria să apere nu siguranţa oamenilor, care e mandatul său principal, ci dreptul unei corporaţii înţeleasă cu autoritatea locală în mod netransparent şi neonest să îşi caute un profit cu totul legitim în indiferenţa cu totul nelegitimă faţă de siguranţa localnicilor? De ce, în fond, le-ar păsa firmelor străine de noi, cînd propriile noastre autorităţi dau semnale aşa de clare că românii nu contează, decît ca masă de manevră la vot?
Undeva pe un fundal cu totul secundar se poartă zilele astea şi o luptă de idei între noua ideologie de stînga şi centrism, cu aspecte mai mult sau puţin nostime (ceartă între Nicolae Manolescu şi foştii să studenţi, ceea ce totdeauna e trist). Deşi marginală, disputa trimite o întrebare centrală, neformulată, pe care o să o lămuresc acum şi aici, pentru că avem lucruri mai importante de făcut şi de solidarizat. Fiind printre cei care mă bucur că a apărut o stîngă intelectuală, cu toate stîngăciile ei, că e nesănătos să te scalzi doar în neo-legionarism a la Mihai Neamţu (de fapt nociv în orice cantitate) găsesc că aceste aventuri ale noastre cu Gold şi Chevron arată bine de ce grupul minuscul dar vocal care strigă Jos capitalismul se înşeală şi e la fel de paralel cu orice mesaj cu potenţial politic ca grupurile care vor să nu mai dăm nici un ban de la buget pentru Biserică (de acord, coruptă, mie îmi spuneţi…) sau care vor să ne scoată teoria evoluţionismului din programa şcolară (absolut, mai bine studiem virtuţile usturoiului în combaterea vampirismului).
Răspunsurile la întrebarea fundamentală cum poţi aloca resursele într-o societate şi cea derivată într-un stat nu sînt aşa de multe. De fapt, la prima avem patru răspunsuri: poţi aloca resursele private pe bază de relaţii de piaţă, prin mecanismul cerere-ofertă (unii au ce vor alţii şi vor interacţiona pînă se va ajunge la un echilibru), pe bază de primul venit, primul servit (facem o coadă şi cine are ai mult timp să stea la ea se alege cu salamul), pe bază de loterie (tragem la sorţi şi cine cîştigă ăla e, salamul nu ajunge niciodată pentru toată lumea într-o societate sub 10 000 de dolari pe cap de locuitor ca a noastră) sau pe o bază discreţionară (unii ”experţi” ştiu mai bine cît salam trebuie să capete săteanul din Pungeşti faţă de doctorul din Tulcea, că sînt experţii PCR sau ai vreunui şeic din Golf). La întrebarea cum împarţi resursele publice ale statului (care sînt, simplu spus, ce punem toţi în comun prin taxe şi obligaţiile care revin unui stat, bunuri publice ca securitatea, justiţia, pentru că piaţa nu le poate furniza) răspunsurile nu mai sînt decît două. Putem să le împărţim imparţial şi egal, pe baza a ce numesc eu (termenul provine din Talcott Parsons-Weber) universalism etic, adică toată lumea e tratată la fel. Sau putem să le împărţim inegal, adică cine are mai multă putere, sau mai mulţi bani, sau arme, sau relaţii ia mai mult.
A alege primul răspuns la prima întrebare (alocăm resurse private în societate pe bază de piaţă) şi tot primul la al doilea (alocăm pe bază de egalitate şi imparţialitate) nu mai reprezintă la ora asta o alegere ideologică, ci una civilizaţională. Capitalismul, democraţia şi statul de drept nu sînt opţiuni- majoritatea statelor din lume a semnat tratate în care principiile fundamentale ale acestora au fost puse la baza guvernării, prin respectul faţă de drepturi de tot felul. Asta nu înseamnă că nu pot exista inegalităţi flagrante date de ce numim zestre instuţională originară în primul caz sau de putere disproporţional alocată în al doilea, şi aici apare diferenţa ideoloică legitimă, poţi să vrei din interiorul acestor paradigme să corectezi mai mult sau mai puţin. Ambele abordări sîmt legitime, şi nu sînt doar stînga-dreapta. Eu am crescut în casă cu servitoarea care nu avea salariu sau talon de pensie (era o fostă căugăriţă) şi era de datoria noastră să avem grijă de ea cum avea ea grijă de noi, iar azi fac eforturi să explic unor noi intraţi în familia mea că nu, nu îl pot arunca în stradă pe îngrijitorul casei noastre de ţară, deşi e beţiv, are 90 de ani şi nu îşi face datoria, pentru că relaţiile noastre nu sînt comerciale. Sînt relaţii de solidaritate, cu tot penibilul explicării la fisc a acestei extraordinare situaţii (statul s-a întins aşa demult, încît ceea ce era posibil sub comunism, să îi dai cuiva o casă să o locuiască fără chirie e azi o mare problemă legală). Ştiu însă foarte bine că acest gen de relaţii conservatoare, moştenite din străbuni nu merg în majoritatea României de azi şi de asta sînt de acord să redistribuim ca alţi oameni de vîrsta lui să aibă pensie, etc. Nu visez la o Românie conservatoare, deşi trăiesc în ea, las pe băieţii lui Stanomir et comp să o facă, şi am citit produsele gîndirii într-o revistă subvenţionată de Dan Voiculescu- merci, lăsaţi. Dar nici furiile unor ideologi de stînga care nu ar putea trece de anul întîi la ştiinţe sociale nu îmi fac mare impresie, şi rău face Manolescu că intră în polemică cu atitudini care nu reflectă decît o enormă dezinformare şi lipsă de cultură (or avea şi ştiinţele noastre umane o vină pentru cum educă, sau mai degrabă cum nu educă absolvenţii, creînd publicul pentru care cărţile fără aparat conceptual sau critic ale Lucian Boia sînt o culme a gîndirii). Decît dacă supărarea este că unii pot avea opinii aşa ferme despre lucruri la care ştiu aşa puţin. Asta, din păcate, e oribil de generalizată în spaţiul pubic românesc.
Decizia asta cu redistribuirea există la fiecare alegeri, deci drept să spun eu nu nu o văd ca problemă, chit că în timpuri de austeritate se reduce. Problema e alocarea bunurilor publice, (şi trasformarea lor inegală şi netransparentă în private, de acord) faptul că tot la orice alegere ni se oferă invariabil numai varianta 2- tratamentul inegal. Aice e lupta istorică pe care trebuie să o dăm, şi ea nu e o luptă cu capitalismul, nici de clasă (ce clase? Cine pierde licitaţia contra GFR e şi el un capitalist, la fel de abuzat ca ţăranul din Pungeşti), e o luptă contra celor care îşi însuşesc prin violenţă, adică fără asentimentul celor din jur, ceea ce nu li s-ar cuveni în ordinea de drept. Nu Chevron e duşmanul meu (Gold este, pentru că sub un nume diferit la Gold sînt tot profitorii noştri), ci autorităţile care iau decizii fără să consulte nici oamenii direct interesaţi- pentru că oricum interesele lor sînt diferite.
Şi pentru că vor rămâne diferite, ne pregătim de o escalare. Parlamentul ne va face public dovada dacă majoritatea e coruptă sau nu, cu îndemn de la guvern să nu se jeneze. Dar ce putem aştepta, cînd în Parlamentul European oameni de la care aşteptam mai mult, precum Cristi Preda sau TRU se singularizează în Europa ţinînd partea Gold? Liderii politici care altfel par mari duşmani îşi vor da mâna că au nevoie să apere principiul puterii discreţionare şi al tratamentului inegal care e ideologia lor de bază, ceea ce se va traduce în violentarea manifestanţilor cu amenzi, dube şi tot ce am văzut acum un an. Iar un fragment ecologist radical se va desprinde şi va reciproca- minuscul cum e, nu mai are de ce să asculte de moderaţi ca noi care nu reuşesc să cîştige prin mijloace convenţionale sau le spun că mai stea zece ani.
Ce avem noi de făcut, în condiţiile astea, în afara unei construcţii de durată, care rămâne dezideratul principal? În România: dl. Marincea, care din fericire e un luptător, se va lupta contra demiterii sale de la Institutul de Geologie în instanţă. Nu-l cunosc pe acest domn, dar îl rog public să anunţe şi România curată cînd are loc prima înfăţişare. O să ne ducem cu toţii cu el la tribunal, că nu se mai poate tolera procedura de demitere abuzivă în statul român. În Germania: o să mutăm manifestatţia din Dorotheenstrasse la guvern, trei sute de metri mai încolo pe chei şi o să facem un banner mare: Manifestaţie interzisă la Bucureşti. A, şi mă mai gîndesc să traduc lista neagră şi să o circul la momentele potrivite, oricît e asta contra principiilor mele de a merge pînă la capăt cu demascarea în străinătate ca să nu alimentăm xenofobia locală. Dar dacă nu avem de ales.
