Zilele trecute Londra a avut parte de cele mai violente răzmeriţe sociale din ultimele două decenii. Grupuri de tineri au transformat cartiere întregi ale oraşului în adevărate scene de război: lupte de stradă livrate împotriva poliţiei, magazine jefuite în masă, autobuze, maşini şi restaurante puse în flăcări. Scânteia care a declanşat aceste acţiuni de distrugere şi jaf a fost împuşcarea unui tânăr de 29 de ani de către poliţie.
Ce ar avea însă de-a face această întâmplare nefericită cu jefuirea zglobie de magazine şi cu destrăbălarea violentă de pe străzi n-ar putea să spună nimeni. Este clar că la mijloc se află porniri de revoltă care nu au neapărat o logică anume şi care oricând se pare că sunt în situaţia de a veni la suprafaţă. Care este, aşadar, natura acestor revolte?
Explicaţia psihologică. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, francezul Gustave le Bon a fost primul care atrăgea atenţia asupra faptului că, atunci când o adunare de oameni se transformă într-o masă de acţiune, individul tinde să îşi piardă caracterul distinct şi să intre într-o psihologie de grup care are ca efect comportamentul deviant. Cu alte cuvinte, odată într-un asemenea grup, individul se trezeşte că e capabil de ac–ţiuni pe care probabil nu le-ar fi făcut altminteri niciodată. Exemple în acest sens avem suficiente. Astfel, scenele halucinante în care copii londonezi de 10-12 ani fură alcool dintr-un magazin, ori în care o bandă de tineri pur şi simplu jefuieşte un alt tânăr aflat la pământ într-o baltă de sânge au făcut deja ocolul lumii. Decizia de a fi parte din grupurile de răzmeriţă de la Londra premerge însă configurarea acestor grupuri, ceea ce înseamnă că avem de-a face aici cu tineri din start dispuşi la violenţă şi care, probabil, vorbesc limbajul acesteia în mod curent.
Mai departe, acţionând în masă, având câştig de cauză şi captând întreaga atenţie a lumii asupra lor, tinerii implicaţi în aceste acţiuni capătă un sentiment de putere care altfel le este interzis în viaţa cotidiană. Fiind vorba în general de marginali, membri de foarte multe ori ai unor grupuri infracţionale, aceştia se simt importanţi. Ajungem astfel la al doilea tip de explicaţie.
Explicaţia socio-economică. Aici ceea ce se spune de obicei este că, date fiind condiţia economică dezavantajoasă şi lipsa de perspectivă, tinerii care ajung la asemenea manifestări îşi exprimă un sentiment de frustrare faţă de „uitarea” şi marginalizarea lor în societate. La acestea se adaugă, probabil, şi porniri resentimentare la adresa majorităţii ale unor indivizi cu context imigraţionist. Desigur, acest tip de explicaţie nu este lipsit de relevanţă şi neajunsurile sunt reale, însă problema care se pune în acest caz, pe lângă modul inacceptabil de „comunicare” a nemulţumirilor, este lipsa totală a unor revendicări politice. Astfel, pur şi simplu se pare că avem de-a face cu opera unor criminali, vânători de senzaţii tari şi cam atât.
Masele isterice şi criza. Lipsa esenţială de înţelegere pe care o arată aceşti tineri faţă de valorile fundamentale ale societăţii în care trăiesc este absolut neliniştitoare. Iar ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze în contextul acestor răzmeriţe este rezervorul enorm de violenţă care observăm că există în sânul unei societăţi civilizate, precum şi vulnerabilitatea acestei societăţi. Lecţia londoneză ar trebui să fie, aşadar, un aviz tuturor amatorilor de politică asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla în contextul unei crize economice majore, când largi mase de oameni îşi pierd siguranţa zilei de mâine: violenţă dezlănţuită, incontrolabilă şi lipsită de logică. Criza financiară a acutizat problema datoriilor suverane şi a îngropat clasele de mijloc în datorii uriaşe.
Pachetul Obama, de exemplu, a înghiţit până acum 800 miliarde de dolari fără rezultate notabile. Dacă datoriile acumulate nu vor mai putea fi plătite, singura soluţie va fi inflaţia masivă. Această a doua seceră aplicată claselor de mijloc s-ar putea însă să fie fatală sistemelor noastre politice liberal-democratice. Ce ar fi de făcut într-o asemenea situaţie? Soluţii miraculoase şi facile nu există, însă de două lucruri avem de pe acum cu siguranţă nevoie: lideri politici lucizi şi curajoşi, precum şi solidaritate!
P.S: Există şi aspecte comice legate de vandalizările de la Londra. Astfel, Libia şi Iranul au mustrat deja poliţia engleză, care vasăzică se îngrijorau de drepturile omului.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
