Nu ştiu dacǎ vǎ aflaţi printre cei 33.000 de spectatori din România care au vǎzut Lincoln, filmul prin care Steven Spielberg spera sǎ-şi adjudece al patrulea Oscar. Oricum, nu despre calitǎţile sale cinematografice îmi propun sǎ discut, pe mine nu prin acestea m-a impresionat.
Filmul nu e pur şi simplu o epopee istoricǎ. Povestea (adevǎratǎ) se petrece în 1865, la sfârşitul Rǎzboiului Civil. De curând reales preşedinte, Abraham Licoln îşi propune abolirea sclaviei (istoricul Amendament 13 al Constituţiei), înainte de încheierea pǎcii, cǎci revenirea în Camera Reprezentanţilor a parlamentarilor statelor din Sud ar fi complicat situaţia majoritǎţii. Legea trecuse de Senat, însǎ fusese deja respinsǎ o datǎ în Camera Reprezentanţilor. Majoritatea era şi aşa fragilǎ (republicanii deţineau puţin peste jumǎtate din mandate), dar pentru a se obţine cele douǎ treimi necesare modificǎrii Constituţiei era nevoie de sprijinul a cel puţin 20 de reprezentanţi democraţi.
Cum s-au obţinut voturile necesare incriminǎrii sclaviei? O parte din deputaţii democraţi apropiindu-se de sfârşitul mandatului, aflându-se deci în cǎutarea unui loc de muncǎ ; acestora li s-a oferit câte o slujbǎ în instituţiile statului (în “deconcentrate”, în traducere dâmboviţeanǎ). Existǎ în film şi un fel de Hrebenciuc, însǎrcinat cu negocierile individuale. Cu alte cuvinte, unul dintre cele mai luminoase articole ale constituţiei nord-americane a fost adoptat prin cumpǎrare de voturi. Ca sǎ nu mai vorbim cǎ, pentru a obţine timpul necesar adoptǎrii amendamendului, Lincoln a tergivesat încheierea pǎcii, producând astfel victime şi suferinţe suplimentare.
Lucrul ǎsta m-a enervat foarte tare. Sǎ vii acum, dupǎ 150 de ani, şi sǎ-mi spui cǎ unul dintre fundamentele democraţiei americane, tocmai abolirea sclaviei, este rodul corupţiei, mi se pare o adevǎratǎ blasfemie. Filmul ne spune pe şleau: corupţia în politicǎ e de când lumea, ea a fǎcut posibilǎ punerea bazelor modelului democraţiei contemporane. Democraţia modernǎ s-a nǎscut cu germenele corupţiei în structura de bazǎ.
Mai poate cineva sǎ acuze vreun politician român cǎ-şi negociazǎ votul pentru cine ştie ce lege dubioasǎ în schimbul unor avantaje materiale, sau a impunitǎţii în faţa justiţiei? Mai putem zice ceva când vedem cum parlamentarii sunt cumpǎraţi “la bucatǎ” sau “în vrac” pentru a asigura majoritǎţi parlamentare?
Ar avea o apǎrare domnul de pe bancnota de cinci dolari, pentru a scǎpa cu faţa curatǎ în faţa istoriei : scopul scuzǎ mijloacele. Într-adevǎr, abolirea sclaviei a fost un act fǎrǎ de care Statele Unite ale Americii nu ar fi devenit niciodatǎ o adevǎratǎ democraţie. Ce-i drept, a trebuit sǎ mai treacǎ mai bine de o sutǎ de ani pânǎ ce foştii sclavi sǎ se bucure de drepturi egale cu albii, dar ǎsta e alt film. Lincoln şi colegii sǎi republicani nu au cumpǎrat voturile necesare pentru a-şi asigura avantaje economice, pentru a-şi spori privilegii sau pur şi simplu pentru a se menţine la putere. Aveau în vedere un proiect adevǎrat despre viitorul naţiunii. Putem spune acelaşi lucru despre cei mai mulţi dintre politicienii români? Mǎ tem cǎ nu. Ei o spun cu cinism: scopul nostru este cucerirea şi menţinerea puterii. Nici mǎcar în campaniile electorale nu mai vorbesc despre viziuni, proiecte etc.
Oricum, când veţi mai avea în mânǎ o bancnotǎ de cinci dolari, e bine sǎ o priviţi cu multǎ circumspecţie.
