Preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, şi-a asumat rolul de lider al coaliţiei internaţionale care încearcă să îl oprească pe dictatorul libian Muammar Gaddafi să îşi masacreze propriul popor.
Primul foc al războiului a fost tras chiar de un avion francez care a distrus un tanc libian în timp ce liderii coaliţiei participau la un summit la Paris. Dacă hotărârea Franţei a făcut posibilă campania anti-Gaddafi, lumea se întreba ieri cum se va încheia acest război à la française. Războiul declanşat sâmbătă în Libia este o confruntare disproporţionată între forţele reduse, prost instruite şi echipate ale lui Gaddafi şi o coaliţie internaţională care dispune de o putere militară neegalată, al cărei deznodământ pare inevitabil. Cu toate acestea, conflictul aduce cu sine câteva necunoscute care ridică mai multe întrebări:
________________________________________________________________________
Război fără America?
Războiul din Libia ar trebui să fie primul conflict armat de după al doilea război mondial în care este implicată o coaliţie occidentală şi care nu este condusă de Statele Unite. În fapt, principala forţă politică şi diplomatică din spatele proceselor care au dus la operaţiunile militare împotriva Libiei lui Gaddafi a fost Franţa. Parisul a făcut presiuni şi lobby în favoarea adoptării Rezoluţiei 1973 care autorizează folosirea „tuturor mijloacelor necesare” pentru a opri uciderea civililor în Libia. Washingtonul, care iniţial s-a arătat sceptic, a acceptat în cele din urmă folosirea forţei pentru impunerea unei zone de excludere aeriană. Preşedintele francez Nicolas Sarkozy a fost cel care a anunţat lumii declanşarea atacurilor şi un avion francez a fost cel care a deschis focul asupra unei ţinte libiene. Parisul s-a opus în mod constant ca operaţiunile militare să fie coordonate de NATO, şi a dorit să facă din acţiunea anti-Gaddafi o afacere a Uniunii Europene. Faptul că Germania s-a abţinut în Consiliul de Securitate şi că mai multe ţări, printre care şi România, s-au opus implicării UE, au zădărnicit intenţiile lui Sarkozy.
Este adevărat, principalul efort militar în primele două zile a aparţinut americanilor, care au lansat peste 100 de rachete de croazieră şi mai multe atacuri cu avioane invizibile, dar atât preşedintele Obama, cât şi Pentagonul au dat asigurări că Libia nu este o operaţiune americană. Obama a subliniat din Brazilia caracterul limitat al implicării SUA şi a asigurat că nu vor fi desfăşurate trupe de uscat în Libia. Totodată, atât Pentagonul, cât şi NATO au descris operaţiunile ca fiind sub comandă franceză şi britanică. Problema este că acestei coaliţii ad-hoc îi lipsesc stucturile de comandă integrate, logistica şi înzestrarea militară necesare pentru a purta un război exclusiv aerian. Deşi toată lumea, inclusiv ei înşişi, doreşte să-i ţină pe americani cât mai departe de Libia, s-ar putea ca acest lucru să nu fie posibil.
Sarkozy are nevoie să conducă acest spectacol din mai multe motive. În primul rând, trebuie să restaureze prestigiul Franţei în lumea arabă, după ce Parisul a fost acuzat de o atitudine mult prea prietenoasă faţă de dictatorii tunisian, Bel Ali, şi egiptean, Mubarak. În al doilea rând, pentru că intervenţia din Libia nu trebuie să semene sub nici o formă cu cea din Irak şi Sarkozy are nevoie să aducă un număr cât mai mare de state arabe în coaliţie pentru a-i conferi legitimitate. Ultima acţiune militară franceză în Africa de Nord a fost în Algeria şi numai o prezenţă arabă masivă poate îndepărta o posibilă evocare a trecutului colonial. Până acum, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite au anunţat că vor participa la impunerea zonei de excludere aeriană. O intervenţie a trupelor de uscat ar schimba însă situaţia.
________________________________________________________________________
Cum este definită victoria?
Scopul nemărturisit al războiului este îndepărtarea de la putere a lui Gaddafi. Întrebarea este „Cum?”. Ultima oară când aliaţii occidentali au încercat ceva similar a fost în Kosovo, când au reuşit să îl forţeze pe Slobodan Miloşevici să îşi retragă forţele, dar a trebuit să mai treacă un an înainte ca acesta să fie îndepărtat de revoltele populare. Sarkozy speră ca aviaţia aliată nu numai să oprească ofensiva forţelor lui Gaddafi asupra oraşelor controlate de opoziţie, ci să le slăbească suficient pentru a le permite rebelilor să preia puterea. Atingerea acestui obiectiv s-ar putea însă să dureze prea mult. În Serbia, NATO a rămas destul de repede fără ţinte, astfel încât aliaţii au fost nevoiţi să bombardeze obiective deja distruse şi, dacă preşedintele Bill Clinton nu se opunea, Tony Blair era pregătit pentru o invazie terestră. Rezoluţia 1973, deşi permite aproape orice, nu autorizează ocupaţia militară a Libiei.
________________________________________________________________________
Ce se va întâmpla cu civilii?
Pe de altă parte, instituirea zonei de excludere aeriană (no-fly zone) a fost realizată încă de ieri, după cum a anunţat şeful statelor majore interarme, Mike Mullen, dar fixarea la sol a avioanelor şi elicopterelor lui Gaddafi era cea mai simplă sarcină din punct de vedere militar. Mult mai dificilă se va dovedi instituirea unei zone de excludere terestră (no-drive zone) care să îl împiedice pe Gaddafi să îşi aducă artileria şi tancurile în apropierea oraşelor rebele. Situaţia este cu atât mai serioasă cu cât trupele lui Gaddafi sunt deja acolo.
Forţele loiale dictatorului au reuşit sâmbătă să ocupe poziţii în principalul oraş rebel, Benghazi, şi nimic nu îl împiedică pe Gaddafi să ia ostatică populaţia civilă. Aliaţii ar fi nevoiţi să poarte războiul „în curtea” celor pe care doresc să îi protejeze şi să pună în pericol vieţile pe care doresc să le salveze.
________________________________________________________________________
ATAC. Primele acţiuni împotriva forţelor guvernamentale libiene, încununate de succes
Ploaie de rachete asupra Libiei
Sâmbătă, la ora 15.46, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a anunţat începerea acţiunilor militare împotriva Libiei – numite operaţiunea Odyssey Dawn; la aceasta participă SUA,
Marea Britanie, Franţa, Canada, Belgia, Danemarca, Italia, Spania şi Norvegia.
Încă cu câteva ore înainte de anunţul preşedintelui francez, avioane de recunoaştere ale trupelor de coaliţie au survolat mai multe oraşe libiene.
La ora 17.45, Franţa anunţă primul atac împotriva unei ţinte libiene: un avion de luptă a atacat şi distrus un vehicul al armatei lui Muammar Gaddafi. Sarkozy declară că atacurile vor înceta o dată cu agresiunile regimului Gaddafi împotriva populaţiei civile.
Câteva ore mai târziu, aviaţia franceză distruge patru tancuri în apropierea oraşului Benghazi, aflat sub controlul insurgenţilor.
O dată cu căderea nopţii, avioanele britanice intră şi ele în conflict – şi, de asemenea, şi marina americană: o navă de război atacă mai multe ţinte în Libia cu rachete. Conform televiziunii libiene, au fost lovite şi mai multe cartiere rezidenţiale din Tripoli.
La ora 21.43, Pentagonul anunţă că forţele navale americane au tras peste 110 rachete, ţintele fiind 20 de obiective militare. Barack Obama declară că SUA susţin, nu conduc operaţiunile, şi că nu vor fi trimise trupe pe teritoriul libian.
Noaptea târziu, guvernul francez anunţă că Emiratele Arabe Unite şi Qatar şi-au confirmat participarea la operaţiunea Odyssey Dawn, urmând să trimită 30 de avioane de luptă în regiune.
Televiziunea libiană de stat anunţă că primele atacuri au făcut 48 de victime – majoritatea copii. Atacurile continuă şi în cursul nopţii de sâmbătă spre duminică; avioane americane bombardează un aeroport militar.
O dată cu ivirea zorilor, pot fi văzute rezultatele atacurilor coaliţiei; şoseaua dintre Benghazi şi Adjdabija este plină cu resturile fumegânde ale unor vehicule militare. Muammar Gaddafi îi numeşte pe membrii coaliţiei „noii nazişti” şi promite că va lupta şi triumfa împotriva acestora. La ora 12.47, şeful Statelor Majore Unite ale SUA, amiralul Mike Mullen, anunţă că ofensiva trupelor lui Gaddafi împotriva insurgenţilor din Benghazi a fost oprită, iar zona de interdicţie de zbor a fost impusă în totalitate.
________________________________________________________________________
REACŢIE
România, în afara conflictului
După ce preşedintele Traian Băsescu declarase cu o săptămână în urmă că România nu susţine o soluţie militară pentru rezolvarea crizei din Libia, vicepreşedintele Comisiei de apărare din Camera Deputaţilor, Adrian George Scutaru, a apreciat că România nu dispune de resursele militare şi logistice necesare pentru a participa la instaurarea zonei de interdicţie aeriană.
Ministrul de Externe, Teodor Baconschi, a afirmat vineri că România se va coordona cu statele membre UE şi NATO în privinţa unei posibile intervenţii, adăugând că Guvernul României va lua „o decizie politică internă” dacă şi cum va participa la acţiunile militare.
________________________________________________________________________
ARMAMENT:
________________________________________________________________________
COALIŢIA ANTI-GADDAFI
Forţele coaliţiei, compusă din nouă state, sunt net superioare celor ale armatei libiene. La operaţiunea Odyssey Dawn vor participa:
PE APĂ:
2 portavioane
2 distrugătoare
2 submarine
8 fregate
2 nave pentru operaţiuni amfibii
_________________________________
DIN AER:
15 bombardiere F-18
12 avioane de luptă F-16
4 avioane de luptă Mirage
8 avioane de luptă Rafale
un număr necunoscut de avioane de luptă Tornado şi Eurofighter
2 avioane de transport C-17
1 avion de transport C-130
_________________________________
7 baze aeriene în Italia
2 baze aeriene în Spania
1 bază aeriană în Franţa
1 bază aeriană în Cipru
_________________________________
_________________________________
ARMATA LIBIANĂ ARE LA DISPOZIŢIE:
PE APĂ:
21 nave de război, dintre care o fregată şi două corvete
_________________________________
ÎN AER:
Peste 200 avioane de luptă, incluzând
15 Mirage fabricate în Franţa
100 MiG-25
85 avioane de transport
35 elicoptere de atac Mi-25/Mi-35
100 elicoptere de transport
_________________________________
RACHETE SOL-AER:
Peste 640, incluzând rachetele franţuzeşti Crotale şi cele ruseşti SA-2, SA-6 şi SA-7
_________________________________
ARTILERIE ANTIAERIANĂ:
Circa 500 de sisteme mobile
________________________________________________________________________
