În pofida criticilor din interior şi a presiunilor din exterior, decizia României de a nu participa la un război fără misiune şi fără leadership se dovedeşte corectă din punct de vedere strategic.
1. Războiul din Libia NU este un război anti-Gaddafi.
Operaţiunea militară din Libia se confruntă cu următoarea dilemă: Din punctul de vedere al dreptului internaţional, singurul război legal este un război sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU. Pe de altă parte, Consiliul de Securitate nu a mandatat niciodată şi nu este plauzibil să mandateze vreodată o schimbare de regim prin forţă. Aşadar, cei care consideră că o acţiune militară care să aibă drept obiectiv îndepărtarea de la putere a lui Gaddafi este perfect justificabilă din punct de vedere moral, trebuie să îşi asume faptul că ea nu va fi niciodată în acelaşi timp şi legală.
Dacă obiectivul era răstunarea lui Gaddafi, fiecare din cei trei protagonişti – Franţa, Marea Britanie, SUA – aveau posibilitatea să o facă fie prin acţiuni „acoperite” precum atragerea „de partea poporului” a responsabililor militari şi civili libieni încă din februarie, într-o perioadă când Gaddafi era părăsit de colaboratori apropiati, fie sa isi asume deschis misiunea morala a indepartarii dictatorului libian printr-o actiune militara unilaterala, asa cum s-a intamplat in Kosovo si in Irak. Dar, din momentul adoptarii Rezolutiei 1973 – actiunea din Libia nu mai poate fi din punct de vedere legal o actiune anti-Gaddafi.
Dictatorul de la Tripoli parea sa fi inteles acest lucru cand a aparut marti seara in public sfidator, vorbind despre „victorie”. In ceea ce priveste Romania, presedintele Basescu a declarat deja ca Gaddafi si-a pierdut orice legitimitate cand a deschis focul asupra propriilor cetateni, dar mai mult nu poate face. Romania nu se poate alatura unui razboi anti-Gaddafi care nu exista.
2. Razboiul din Libia nu are o misiune.
Daca indepartarea lui Gaddafi nu (mai) poate fi un obiectiv, razboiul ramane fara misiune. Impunerea unei zone de excludere aeriana a fost realizata dupa prima zi de atacuri iar bombardarea pozitiilor fortelor lui Gaddafi din Benghazi a prevenit in ultima clipa recucerirea orasului, dar mai mult de atat nu se poate face. Trupele loiale dictatorului care ataca pozitiile rebele asa cum s-a intamplat ieri la Misrata, pot constitui tinte ale coalitiei, dar fara trupe la sol, aliatii nu pot garanta siguranta civililor libieni.
Trupe la sol inseamna invazie si ocupatie dar Rezolutia 1973 nu permite ocupatia militara a teritoriului libian. In lipsa unei misiuni clar definite, si cu un Gaddafi de neatins, rezultatul nu poate fi decat „somalizarea”: impartirea Libiei intre o zona controlata de colonel si una de rebeli, in conflict permanent si sursa de instabilitate, de terorism si criminalitate in Mediterana. Chiar sa fi dorit, Romania nu putea participa la o asemenea actiune militara.
3. Razboiul din Libia nu are conducere. Initiativa politica a actiunii militare impotriva Libiei a apartinut presedintelui francez, Nicolas Sarkozy, care a incercat initial sa obtina sustinerea Uniunii Europene. Romania s-a opus pe temeiul ca UE nu are capacitatea militara de a asigura comandamentul operatiunilor si a argumentat ca organizatia care ar trebui sa dezbata o posibila operatiune este NATO, nu UE. Pozitia Bucurestiului s-a bucurat de sustinerea mai mltor state din Est, dar si de a de a Belgiei sau Germaniei care a semnalat clar ca nu doreste sa participe la o actiune militara in Libia. Sarkozy s-a opus preluarii de catre NATO a conducerii operatiunilor si a pledat pentru un comandament politic franco-britanic, care sa poata face uz de structurile NATO. In aceasta chestiune, Franta a avut o pozitie singulara. A cere Romaniei sa sustina politic Franta intr-o abordare respinsa de majoritatea aliatilor este cel putin nerezonabil. Blocata pe de o parte de Franta si de alta de Turcia, tot ce a putut conveni NATO a fost sa adauge navelor sale aflate deja in Mediterana in cadrul operatiunii Active Endeavour o misiune de aplicare a embargoului asupra armamentului impus Libiei de ONU. Romania nu a facut decat sa puna la dipozitia NATO fregata Regele Ferdinand care a participat la operatiunea Active Endeavour si asta este toata implicarea Romaniei in razboiul din Libia. Este, ce-i drept, mai mult decat a facut Germania, care a decis sa isi retraga navele din Mediterana de sub comanda NATO, dar cu greu poate fi numita o implicare a Romaniei in razboi si cu atat mai putin o „aducere la ordine” a Bucurestiului de catre aliati. Romania nu risca nimic in afara unei foarte improbabile confruntari cu contrabandistii de armament. Cat priveste cresterea amenintarii teroriste ca urmare a interventia din Libia evocata ieri de Basescu la bilantul SRI, Romania este departe de a fi tinta care sa-i vina prima in minte lui Gaddafi.
Daca a fost cineva adus la ordine, acela a fost Sarkozy care, marti seara a acceptat intr-o conversatie cu Obama si David Cameron ca NATO sa joace un rol cheie in operatiunea libiana. Conducerea politica va reveni unei coalitii in care vor fi implicate si tarile arabe care doresc sa se alature Qatarului si Emiratelor Arabe Unite iar conducerea militara ii va reveni, asa cum era firesc comandantului suprem al fortelor NATO amiralul american James Stavridis. Or, aceasta este o structura de conducere rezonabila, testata anterior in Bosnia si cu care Romania nu are nici un motiv sa nu fie de acord.
