Intr-un fel, era de asteptat ceea ce s-a intamplat cu Legea educatiei. Numindu-i in comisia care sa negocieze versiunea finala a textului de lege pe ministrul Educatiei (PSD) si pe expertul comisiei prezidentiale (PDL), cateva lucruri trebuiau sa se intample cu necesitate. Primul era acela ca lupta intre cele doua viziuni asupra reformei in domeniu se ducea numai intre doi oameni cu partizanate de partid. Oricat de bine instruiti si de bine intentionati in domeniu, nici doamna Andronescu, nici Mircea Miclea nu puteau exprima puncte de vedere discordante in raport cu programele partidelor carora le sunt atasati. Ceea ce rezulta la final nu putea fi deci decat un "sos de coalitie", indiferent daca raportul intre sugestiile unuia si ale celuilalt era de 50%-50% (versiunea echilibrata, denotand puteri persuasive egale ale PSD si PDL) ori de, sa zicem, 90%-10% (versiunea voluntarismului politic, visata de multi, in care unul dintre cei doi parteneri de guvernare se impunea suveran si nestingherit asupra celuilalt).
Un lucru este sigur insa: in oricare dintre versiuni – deci si in cea adoptata, in cele din urma – ultimul cuvant si-l spune nu expertiza, ci politicul. Or, unul dintre scopurile reformei era tocmai protejarea invatamantului de imixtiunile politice.
Daca s-ar fi dorit sa se dea macar un semnal ca lucrurile stau altfel si ca in aceasta confruntare – de viziuni si de idei, in intentie – primeaza interesul national si cel al beneficiarilor actului de invatamant, s-ar fi numit un al treilea membru in comisie. El putea fi oricare dintre liderii de opinie ai tarii, de la patriarh pana la un comentator al vietii publice sau un lider de ONG preocupat de chestiunile arzatoare ale educatiei; ba chiar si un judecator sau un militar, oameni care, prin natura functiei lor, nu fac politica. Acest semnal nu s-a dat insa, iar rezultatul, cu noutatile si cu incremenirile lui, arata asa cum arata.
O alta problema iscata de lucrarile comisiei instituite de Guvern pentru stabilirea clara a textului legii a fost aceea ca premierul a facut o imixtiune in lucrarile comisiei, prezentand somatii raspicate si sugestii imperative. Tot el a dat un termen scurt, punand sub presiune comisia si nedandu-i posibilitatea de a ajunge la rezultate meticulos dezbatute, intr-un ragaz rational de timp. S-ar fi crezut astfel ca textul final va fi mai aproape de viziunea PDL, sustinuta si de Mircea Miclea, si de Emil Boc insusi (ca sa nu mai pomenesc de interventiile la tema mediatizate ale lui Traian Basescu). Cu toate acestea, unul dintre liderii de ONG-uri implicat in analizarea paralela a celor doua versiuni initiale ale propunerilor de reforma a educatiei este de parere ca in textul final a invins centralismul pesedist. Daca este asa, atunci cel care a invins nu este PSD sau PDL, doamna Andronescu sau Mircea Miclea, ci mai degraba, din nou, politicul in ansamblul lui.
Un domeniu precum educatia era prea important, in durata medie si lunga, pentru ca membrii clasei politice sa ii permita sa se dezvolte necontrolat vigilent cu instrumentele bugetului alocat si ale controlului de sus in jos, prin oameni de cas(t)a.
In perioada care urmeaza vom avea deci o Lege a educatiei emanata dinspre politic si reflectand viziunea acestuia asupra invatarii. Se va invata in Romania pentru a produce mana de lucru competenta, pentru a satisface nevoile pietei – desi nu stim exact care sunt acelea – si ne vom stradui tot mai mult sa facem din fiii si fiicele noastre pionii bine pregatiti si disciplinati ai marilor investitori, mai ales straini. Cei care nu-si vor gasi de lucru acasa vor pleca in continuare in patru zari, pentru ca, asa cum politica de pe Dambovita are nevoie de girul Bruxellesului si al Washingtonului, la fel, si diplomele noastre dobandesc prestigiu numai daca Sorbona si Oxfordul ori Yale le apreciaza. Nu s-a inteles deocamdata in Romania ca scopul educarii este… educarea.
Ea il pune pe om in valoare, ii da stralucire, il face sa cunoasca lumea si imprejurarile vietii, sa se bucure de tot ceea ce existenta ii poate oferi, sa devina un constructor responsabil al propriei fericiri si sa poata inainta, rafinandu-se, devenind mai bun. Din documentele oficiale de pana acum – de la Constitutia Romaniei pana la Pactul pentru Educatie si Legea Educatiei in oricare dintre variantele sale – nu rezulta ca asemenea chestiuni ar preocupa autoritatile, statul, pe alesii nostri si pe cei numiti de ei in functiile cu atingere la domeniul despre care este aici vorba. Din pacate, nici dezbaterile din afara circuitului oficial – cele din media sau de la coltul strazii – nu reflecta o preocupare pentru integralitatea formarii omului in acord cu idealul exprimarii cat mai adecvate, mai echilibrate si mai complexe a adevaratei sale umanitati.
Faptul este grav si denota o carenta a carei remediere nu poate astepta – dupa obicei – deciziile de sus, ci ar trebui sa le provoace pe acestea prin staruinta unei pledoarii continue. De la vechii greci incoace, trecand prin marii educatori ai Occidentului – de la Platon si Aristotel la Pestalozzi si Grundtvig –, marile liniamente ale educarii nu s-au schimbat. Sa fii bun, sanatos, cultivat, performant la locul de munca si cetatean responsabil sunt compartimentele esentiale ale actului paideic, iar amputarea unora pentru a le privilegia pe altele nu poate ramane fara consecinte majore pentru societatea si civilizatia romaneasca.
