Si de data asta, Guvernul a decis sǎ bricoleze un pic legislaţia electoralǎ, amendând printr-o ordonanţǎ de urgenţǎ (45/2014) legea alegerii preşedintelui. Modificǎrile aduse, fiecare în parte, reprezintǎ o îmbunǎtǎţire a legii şi trebuiau fǎcute: secţiile speciale erau o sursǎ de suspiciuni şi posibile abuzuri; depunerea candidaturilor cu 30 de zile înaintea datei alegerilor (urmând a rǎmâne definitive dupǎ rezolvarea contestaţiei) fǎcea ca primele zile ale campaniei sǎ se desfǎşoare fǎrǎ cunoaşterea competitorilor; împingerea alegerilor cu câte una-douǎ sǎptǎmâni la fiecare ciclu ne-ar fi dus cu alegerile în Ajunul Crǎciunului; trecerea listelor de alegǎtori în jurisdicția Autoritǎţii Electorale Permanente necesita o serie de modificǎri în textul legii etc.
Ordonanţa a fost criticatǎ pentru cǎ, prin definiţia datǎ partidelor parlamentare, exclude reprezentanţii PMP din birourile electorale. Legea în vigoare nu conţinea o asemenea definiţie, lǎsând lucrurile sǎ fie lǎmurite prin decizie a BEC (care însǎ ar fi trebuit datǎ înainte de definitivarea componenţei acestuia). Definiţia partidelor parlamentare prin noua OUG este: „Partidele şi alte formaţiuni politice care au grup parlamentar propriu în cel puţin una din Camerele Parlamentului şi care au obţinut în urma ultimelor alegeri generale pentru Parlamentul României mandate de deputaţi sau senatori pentru candidaţii înscrişi pe listele acestora ori pe listele unei alianţe politice sau electorale din care au făcut parte partidele ori formaţiunile politice respective”. Sunt excluse din aceastǎ definiţie partidele constituite dupǎ ultimele alegeri parlamentare (deci nevalidate de cǎtre electorat) şi care au atras câţiva deputaţi care îşi câştigaserǎ mandatul pe listele altor partide. Cu alte cuvinte, ordonanţa descurajeazǎ traseimul parlamentar, ceea ce nu-i rǎu şi nu-i vina nimǎnui cǎ e greu de dat acestui fenomen o definiţie care sǎ nu includǎ PMP.
Problema nu-i aici. Problema e cǎ referirea la partidele politice nu are ce cǎuta în legea privind alegerea preşedintelui. E o rǎmǎşiţǎ, preluatǎ cu copy-paste, din perioada în care alegerea preşedintelui se fǎcea simultan cu cea a parlamentarilor şi exista un singur birou electoral. Odatǎ separate cele douǎ tipuri de alegeri, normal este ca în birourile electorale sǎ fie reprezentaţi, în mod egal, toţi competitorii, candidaţii înscrişi. E aberant cǎ un partid parlamentar care nu are candidat este reprezentat în birourile electorale, dar un candidat independent, sau susţinut de un partid neparlamentar, nu este. La fel de aberant e cǎ un candidat susţinut de mai multe partide are mai mulţi reprezentanţi. Principiul acordǎrii de şanse egale tuturor candidaţilor este flagrant încǎlcat.
Aici se vǎd efectele unei tactici a partidelor aflate la putere care viciazǎ de ani de zile legislaţia electoralǎ. Parlamentul refuzǎ sǎ ţinǎ cont de numeroasele recomandǎri ale OSCE, ale societǎţii civile şi chiar de o decizie a Curţii Constituţionale (51/2012) care cer adoptarea unui Cod electoral unitar, care sǎ elimine toate discordanţele de genul celor semnalate aici. Modificǎrile care trebuie adoptate sunt lǎsate întotdeauna pentru ultimul moment (toate argumentele care justificǎ modificǎrile aduse, enumerate în primul paragraf, erau valabile şi acum un an, şi acum doi ani), când Guvernul poate invoca faptul cǎ nu mai e timp pentru dezbaterea publicǎ şi amendarea legii pe cale normalǎ, parlamentarǎ – şi, chipurile, e obligat sǎ recurgǎ la ordonanţa de urgenţǎ adoptatǎ (evident) fǎrǎ consultare publicǎ.
Modificarea legislaţiei electorale nu poate, conform unor decizii ale Curţii Constituţionale (51/2012 şi 334/2013), sǎ aibǎ efect în scrutinele organizate cu mai puţin de un an de la data intrǎrii în vigoare. Şi înaintea alegerilor pentru Parlamentul European fuseserǎ adoptate douǎ OUG (nr.4/2014 şi nr.12/2014) de modificare a legii – fǎrǎ ca cineva sǎ protesteze. Desigur, ne putem întreba ce facem cu disfuncţiile pe care le corecteazǎ ordonanţa, dacǎ nu acceptǎm modificarea, fie ea şi tardivǎ. Rǎspunsul nu poate veni decât de la Curtea Constituţionalǎ. Însǎ ea nu se poate autosesiza – singura instituţie care poate face acest lucru este Avocatul Poporului.
Deţinǎtorul acestei funcţii, domnul Victor Ciorbea, şi-ar face un titlu de onoare şi, în acelaşi timp, şi-ar dovedi independenţa faţǎ de forţele politice care l-au învestit (sfidând recomandǎrile UE privind consultarea tuturor forţelor politice) dacǎ ar sesiza Curtea Constituţionalǎ în legǎturǎ cu adoptarea OUG nr.45/2014 cu cinci luni înaintea scrutinului pentru alegerea preşedintelui.
Mircea Kivu este sociolog.
