Tsunamiul a gonit prin oraş cu 8 m/s, viteza unui alergător medaliat cu aur. Valurile au atins înălţimea de 15 metri, depăşind chiar şi cele mai înalte ştachete de la săritura în înălţime. Navele au fost urcate pe dealuri, maşinile pluteau ca nişte bărci. După ce valurile s-au retras, un munte haotic de ruine a fost tot ce a mai rămas din Kamaishi, cel mai vechi oraş siderurgic al Japoniei, situat în provincia Iwate. Arăta ca după bombardamentul cu incendiare al capitalei Tokyo sau ca Hiroshima şi Nagasaki după bombele atomice.
Scene similare pot fi întâlnite peste tot în regiunea Tōhoku, de-a lungul coastei Sanriku din nord-estul Japoniei. În micul şi liniştitul oraş Rikuzentakata, cu o populaţie de 23.000 de locuitori, se pare că 5.000 din cele 8.000 de gospodării au dispărut în dezastru. Singurele clădiri rămase în picioare sunt primăria şi un supermarket. Aeroportul Sendai, situat aproape de provincia de coastă Miyagi, arată acum mai curând ca un port maritim.
Cutremurul fantastic care a lovit pe 11 martie regiunea Tōhoku cu o magnitudine de 9 grade pe scara Richter şi având epicentrul în largul coastei Sanriku a fost cel mai puternic din istoria Japoniei. Numărul victimelor şi dimensiunea pagubelor rămân o necunoscută, dar pierderea de vieţi este estimată să depăşească 23.000 de victime, iar pagubele materiale să fie de peste 25 trilioane de yeni.
Tsunami este un cuvânt japonez la origine. Patrick Lafcadio Hearn (cunoscut sub numele de Koizumi Yakumo după naturalizarea sa ca cetăţean japonez), un englez născut pe insula grecească Lefkada, l-a folosit pentru prima dată în romanul său „A Living God (Un zeu în viaţă)”. Descrierea pe care Hearn o face cutremurului Meiji-Sanriku, care în 1896 a făcut 22.000 de victime în aceeaşi regiune în care a lovit şi recentul cutremur, a fost mai târziu inclusă în manualele de şcoală elementară sub titlul „Focul din câmpul de orez”.
În romanul lui Hearn, Gohē este mai-marele unui sat dintr-o vale şi trăieşte pe dealul de deasupra satului. Într-o zi, observând retragerea rapidă a apelor mării de la ţărm, îşi dă seama că se apropie un tsunami. Pentru a-şi avertiza consătenii, prinşi cu pregătirile pentru un festival, Gohē dă foc cu o torţă snopilor de orez abia recoltat. Sătenii, sosiţi să ajute la stingerea focului, văd de la înălţi¬mea dealului cum tsunamiul le distruge satul. Prin iniţiativa şi sacrificiul său, Gohē a reuşit să salveze toţi sătenii.
Această poveste şi-a pus încă de atunci amprenta pe Japonia. De altfel, când a oferit sprijin ţărilor lovite de cutremurul din Sumatra din 2004, care a făcut 250.000 de victime, Japonia a ţinut să promoveze un sistem de avertizare împotriva valurilor tsunami. Dar lunga istorie de cutremure urmate de tsunami – la care se adaugă acum tehnologia avansată de predicţie – i-a făcut pe japonezi să devină comozi. În plus, nimeni nu se aştepta ca un tsunami atât de devastator să lovească vreodată Japonia.
Evenimentul cel mai puţin luat în calcul s-a petrecut la centrala nucleară Fukushima Daiichi. Arhitectura robustă a centralei este similară cu cea de la centrala Kashiwazaki-Kariwa din Niigata, cea mai mare din lume, neafectată de cutremurul din largul coastelor Chūetsu (6,8 pe scara Richter) din iulie 2007. Fukushima Daiichi a rezistat şi ea la cutremur, dar nimeni nu luase în calcul posibilitatea ca valuri de 10 metri să lovească o centrală nucleară.
Acum ştim că ceea ce era de neconceput este posibil. Rezultatul este că problemele de la centrala Fukushima Daiichi au oprit în scrâşnet de frâne cursa globală pentru producţia de energie nucleară. La nivel mondial, există în prezent 443 de centrale nucleare – număr programat să se dubleze în următorii 15 ani. Numai China avea de gând să construiască 50 de noi centrale nucleare, pe lângă cele 27 pe care le are deja. Este responsabilitatea Japoniei, în special a liderilor politici ca mine, să se asigure că experienţa noastră se va reflecta în normele de construcţie şi standardele de siguranţă pentru aceste centrale peste tot în lume.
Cât priveşte Japonia, o dată ce panica economică se va disipa, va fi nevoie de un acord bipartizan pentru a schiţa şi aproba un buget menit să aducă o revenire cât se poate de rapidă. Apoi trebuie ca Japonia să găsească o soluţie pentru a compensa minusul de 10 milioane de kilowaţi generat de pierderea centralei Fukushima. De fapt, Japonia trebuie să-şi reevalueze întreaga strategie energetică naţio¬na¬lă, revizuind inclusiv nivelurile diferite de consum din estul şi vestul ţării. Şi pentru că regiunile afectate de dezastru sufereau deja de depopulare şi îmbătrânire rapidă – probleme tipice în mare parte a Japoniei de astăzi -, revenirea va implica şi un nou plan de dezvoltare rurală care să îndepărteze ţara de modelul actual Tokyo-centric.
Dar, în efortul său de recuperare, Japonia are un mare avantaj. Noţiunea-cheie pentru revenire este în japoneză kizuna (legătură, legământ). Chiar şi atunci când s-au confruntat cu imensa incertitudine indusă de un dezastru de magnitudinea recentului cutremur şi de tsunamiul care i-a urmat, japonezii s-au bizuit pe kizuna pentru a se ajuta şi consola reciproc. Un exemplu: când autorităţile, forţate de împrejurări, au tăiat curentul, au existat foarte puţine accidente de trafic, deşi semafoarele nu mai funcţionau.
Sper că într-o zi, după ce istoria recentei catastrofe va fi fost scrisă, cuvântul kizuna va fi mai cunoscut decât „tsunami”.
YURIKO KOIKE, FOST MINISTRU AL APĂRĂRII ŞI CONSILIER NAŢIONAL DE SECURITATE, ESTE PREŞEDINTELE CONSILIULUI EXECUTIV AL PARTIDULUI LIBERAL DEMOCRAT NIPON. COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
