Li se pot reproşa multe studenţilor care au ocupat amfiteatrul Pârvan al Facultǎţii de Istorie. Cǎ n-ar prea şti ce vor, cǎ nu ar avea un plan bine definit, cǎ ar fi (deja) dezbinaţi, cǎ mişcarea lor ar fi o copie, cǎ ar fi naivi (adicǎ nu cinici)… Eu zic cǎ pete gǎsindu‑se şi în Soare, e mai profitabil sǎ încercǎm sǎ vedem lucrurile bune.
Sistemul nostru politic se aflǎ într-o evidentǎ situaţie de impas, dupǎ ce s-a dovedit cǎ nu este capabil sǎ se reformeze din interior. Corupţia invadeazǎ partidele imediat ce ajung la putere, pǎtrunderea personajelor din „noua gardǎ” spre vârfuri e guvernatǎ de selecţia negativǎ sau frânatǎ prin metode eficiente, proiectele cu adevǎrat reformatoare sunt absente atât în zona Puterii, cât şi în cea a Opoziţiei. Sistemul politic pare sǎ fi reuşit sǎ anihileze toate mecanismele de control ale cetǎţeanului şi, ce e mai grav, acesta nu mai pare dispus sǎ lupte pentru a reintra în posesia statului.
Ei bine, principalul mesaj pe care-l transmit tinerii care ocupǎ astǎzi tot felul de locuri este cǎ nu mai sunt dispuşi sǎ se resemneze cu statutul de guvernat pasiv. Universitatea nu e doar un loc în care se produc specialişti, ci şi unul în care s-au nǎscut ideile şi acţiunile care au schimbat lumea, în 1848, în 1968 şi nu numai. Condiţia studentului a fost întotdeauna cea a unui cetǎţean angajat, tocmai pentru cǎ lui îi pasǎ de viitor mai mult decât de prezent. A înţeles asta Ceauşescu în decembrie 1989, când, dupǎ ce în plopii din Regie apǎruserǎ nişte pere, trimitea studenţii în vacanţǎ cu o sǎptǎmânǎ mai devreme decât de obicei; sper sǎ fi înţeles ceva şi actualul rector, dupǎ ce a încercat joia trecutǎ sǎ împiedice manifestarea fǎcând apel la bodyguarzi.
Dacǎ ne gândim cǎ s-a pornit de la o conferinţǎ privind rolul studentului în societate, iar dupǎ cele 100 de ore de dezbateri s-a ajuns la un manifest în treisprezece puncte, conţinând revendicǎri (fiecare dintre ele, în sine pertinentǎ) referitoare mai degrabǎ la relaţia dintre student şi universitate, am avea motive de dezamǎgire. Substanţa demersului din amfiteatrul Pârvan se gǎseşte nu atât în CE, ci în CUM. Cei de acolo au înţeles mersul corect al democraţiei. Iniţiativele pornite „la firul ierbii”, rezultat al solidaritǎţii, participǎrii şi identificǎrii de soluţii, sunt cele care pot schimba societatea, nu cele impuse de cǎtre guvernanţi.
Spre exemplificare, un demers autentic democratic al reformei învǎţǎmântului ar fi presupus dezbaterea textului legii de cǎtre ministrul de resort, împreunǎ cu cei direct interesaţi, eventual timp de 100 de ore, eventual în amfiteatrul de la etajul trei al Facultǎţii de Istorie. În speţǎ, domnul Funeriu nu a avut nici o reacţie legatǎ de evenimentele de la sfârşitul sǎptǎmânii şi nici faţǎ de cele care au urmat, în Bucureşti şi alte centre universitare, ca şi cum discuţia ar fi fost despre importurile de tomate. Atitudinea domniei sale pare inspiratǎ din înţelepciunea lui Ion Iliescu, care recomanda în 1990 lǎsarea manifestanţilor din Piaţa Universitǎţii „sǎ fiarbǎ în suc propriu”. Din pǎcate, presa pare cǎ s-a „adǎpat”, în bunǎ parte, din acelaşi izvor ideatic, cǎci s-a rezumat, când a fǎcut-o, la relatǎri seci ale întâmplǎrilor. Studenţii n-au fost invitaţi la talk-show-uri, revendicǎrile lor nu pot fi citite decât pe paginile reţelelor de socializare.
În Argumentul manifestului lor, studenţii spun: „Revendicǎm Universitatea pentru cǎ vrem să-i redăm vocaţia iniţială de spaţiu dinamic al efervescenţei ideilor, capabil sǎ analizeze critic prezentul în cǎutarea unor soluţii mai bune pentru viitor”. Ei promit cǎ dupǎ „Istoria se ocupǎ şi se dezbate” urmeazǎ „Universitatea se ocupǎ şi se dezbate”. Aşteptǎm ocuparea şi dezbaterea societǎţii de cǎtre cetǎţeni. Mai aşteptǎm? 
Mircea Kivu este sociolog
