Republica Moldova îndeplinește aproape toate criteriile pentru a fi considerată un stat eșuat. Economia este în pragul colapsului, ce nu va putea fi evitat în lipsa unor reforme convigătoare care să permită reluarea discuțiilor cu instituțiile financiare, populația este în declin accelerat, corupția este larg răspândită și profundă, iar politica națională – falimentară. Moldova se dezintegrează sub ochii noștri, iar cauza profundă a acestei catastrofe este o falsă dilemă care a dus la încurajarea compromisului politic menit să „salveze“ aparența de europenitate a unui regim politic ce nu are nimic de-a face cu valorile europene. În realitate, lipsa de asumare a valorilor și principiilor îngroapă astăzi Moldova. Cei care își imaginează că România este ferită de acest pericol să se gândească de două ori, pentru că suntem pe cale să facem aceleași greșeli.
Cea mai mare provocare ce stă în fața României în anii următori este cum să reorganizăm guvernământul la nivel central, local și regional astfel încât să limităm la minimum corupția, incompetența și birocrația și să încurajăm o organizare națională dreaptă, descentralizată și modernă, care să permită dezvoltarea rapidă la adevăratul potențial pe care îl oferă bogățiile naturale și „resursa umană“ a României.
În ceea ce privește combaterea corupției, abia am zgâriat solzii acestui monstru, în pofida activității spectaculoase a DNA din ultimii zece ani. Ceea ce face DNA în România este fără precedent nu numai în istoria noastră, dar și în Europa și în lume și, din acest punct de vedere, este unul dintre puținele lucruri bune și luminoase care s-au petrecut în Uniunea Europeană în ultimii ani. Nu e de mirare, așadar, că șeful DNA primește în mod regulat recunoașterea europeană. Dar DNA singură nu poate elimina corupția, pentru că nu aceasta este menirea ei. Sarcina DNA este să-i aducă pe corupți în fața Justiției, dar obiectivul național trebuie să fie prevenirea ocurenței fenomenelor de corupție, și aici DNA nu poate juca nici un rol. Acesta aparține politicienilor.
Pentru că onestitatea și integritatea nu pot fi impuse prin decret, ele trebuie asumate politic de partide. Or, este limpede că partidele nu își asumă criterii de integritate severe și funcționale decât formal și neconvingător în vreme ce promovează activ corupția și incompetența. Un exemplu îl reprezintă candidatura probabilă la Primăria Capitalei a lui Cristian Bușoi. Sub aspectul competenței administrative nu îl recomandă nimic, iar sub acela al integrității, există semne de întrebare legitime și serioase privind modul în care acesta și-a făcut avere, care îl plasează în apropierea cercurilor care au profitat de retrocedările ilegale. Când o persoană ca domnul Bușoi nu își poate legitima în mod credibil o avere considerabilă, mecanismele de integritate ale PNL ar trebui să prevină în mod automat candidatura sa la cea de-a doua funcție publică din România sub aspectul legitimității democratice. În schimb îl vedem pe domnul Bușoi promovat asiduu de televiziunile de știri, cultivat de președinte și încurajat, spun mulți, de directorul SRI, ceea ce dă măsura modului în care ceea ce am numit „sistemul” încurajează corupția în loc să o prevină.
În aceeași zonă se plasează din păcate și una din marile mize ale organizării politice și administrative a României: Descentralizarea. Descentralizarea este cheia dezvoltării rapide și durabile peste tot în Europa dar în România partidele au reușit să o compromită prin feudalizare și baronizare, al căror unic resort este tot corupția. Trebuie să remarcăm că răspunsul la baronizare nu este centralizarea pentru că asta nu face decât să mute beneficiarii majori ai corupției de la nivel local la nivel central în condiții de incompentență crescută, dar cumva exact asta s-a întâmplat în România. Liderii de partid – cu PSD excelând iar ceilalți străduindu-se să-i imite și concureze – au devenit în România, administratori ai unor vaste rețele de corupție și al sistemelor de drenare a banilor publici din administrațiile locale și deconcentrate. Proba că ceea ce leagă partidele – corupția – este mai puternică decât ceea ce le desparte o constituie consensul asupra alegerii primarilor și președinților de consilii județene dintr-un singur tur. În principiu, nu ar fi nimic în neregulă cu acest sistem de vot, dacă cei care se angajează în cursă ar porni cu șanse relativ egale. Dar, în condițiile unor administrații feudalizate, în care actualii baroni controlează cvasi-totalitatea resurselor și a mass-media locale, nu va exista nici o competiție reală niciodată. Prin lege, actualii deținători ai puterii locale și-au asigurat funcțiile pe viață cu aparență democratică. Dacă partidele ar fi preocupate de bunăstarea națională nu de putere și de exploatarea banilor publici, ar recunoaște pe loc caracterul otrăvit al acestei legislații electorale și ar modifica astăzi legea cu largă majoritate astfel încât să egalizeze șansele electorale și să permită unui sănătos element democratic deci, impredictibil să își facă loc în alegerile locale. Comisia de la Veneția recomandă ca legislația electorală să nu fie modificată cu un an înainte de alegeri și Curtea Constituțională a decis ca atare, dar nici Comisia de la Veneția nici Curtea Constituțională nu se vor opune unei legi îmbunătățește calitatea democrației adoptate cu majoritate largă de Parlament. Ca atare partidele sunt singurele care pot și trebuie să își asume această modificare chiar dacă trebui să fie inițiată și asumată de guvern. Dacă nu se va întâmpla așa, atunci toată discuția nu este decât praf în ochii publicului.
Aici intervin populiștii autohtoni care remarcă faptul că, hoți sau nu, corupți sau nu, baronii locali au legitimitate democratică pentru că au fost și vor fi aleși și că „integritatea” este un concept străin, introdus în mod forțat și artificial de „Europa”. Amenințarea voalată este că, dacă nu vor fi lăsați să fure în liniște, ar putea să îi întoarcă pe alegători împotriva Occidentului și a Uniunii Europene. „Soluția” ar fi una „de compromis” a unui armistițiu între pretențiile de integritate „alogene” și practicile „naționale” ale corupției. Există mulți oameni la vârful țării care cred că acest compromis, acest armistițiu, ar trebui „semnat” în acest an 2016. După teroare, pacea, după dezbinarea prin DNA, unitatea națională. O nouă eră a liniștii și compromisului.
Din nefericire această formă de compromis ascunde germenii dezastrului național. Cel mai bun exemplu este Moldova. Ani de-a rândul regimurile corupte de la Chișinău, fie că vorbim de comuniști fie de „proeuropeni” au fost ocrotite de Occident și de București, câtă vreme au menținut iluzia unei oarecare independențe față de Rusia. Rezultatul a fost că Moldova a ajuns să aleagă între oamenii/mafioții susținuți direct de Moscova și oligarhi care joacă la două capete cum este Plahotniuc. Or, asta nu este o alegere reală. Șansa Moldovei de a supraviețui este să reseteze jocul politic și să dea o șansă vocilor care se pronunță pentru Justiție și stat de drept să se afirme chiar dacă par radicale și chiar dacă o vor face în opoziție la un regim pro-rus.
La fel, șansa României de a rupe cercul vicios al corupției și stagnării nu este compromisul călduț, ci radicalismul și intransigența în numele unor valori nenegociabile.
