Producătorii din Asia au migrat permanent în căutarea forţei de muncă mai ieftine. Până de curând, China, care acapara o pondere tot mai mare a investiţiilor făcute de imensele reţele de producţie asiatice, părea a fi destinaţia lor preferată. Dar trei evoluţii din China – creşterea salariilor, intrarea într‑un nou plan cincinal, prin care accentul economiei se modifică dramatic de la exporturi la consumul intern, plus o restrângere în furnizarea către companii japoneze a aşa-numitelor „pământuri rare” – ar putea inaugura schimbări semnificative în viitorul concept aflat la baza investiţiilor şi funcţionării acestor reţele.
Deşi în prezent China este considerată îndeobşte a fi atelierul lumii, de fapt vastele reţele de producţie integrată ale Asiei sunt cele care asigură pulsul creşterii economice – nu doar în China, ci peste tot în Asia. Nu cu mult timp în urmă se credea că multe dintre aceste reţele de producţie de pe întreg cuprinsul Asiei îşi vor muta aproape toate capacităţile de producţie în China. Această tendinţă pare să fi intrat în declin.
Principalul motiv este că salariile au început să crească în China mult mai repede decât în alte economii asiatice cu costuri reduse ale forţei de muncă, iar companiile din cadrul reţelelor de producţie au dificultăţi în a-şi reţine personalul chinez cel mai talentat, în special în regiunile de coastă, unde se înregistrează creşteri spectaculoase. Salariile medii din producţie au ajuns în prezent mai ridicate pe coasta de est a Chinei decât în Filipine şi Thailanda, ţări care aveau înainte salarii mult mai mari în sectorul de exporturi.
Guvernul chinez a reacţionat la această tendinţă prin încurajarea producătorilor de a se muta în vastul hinterland al ţării, unde salariile sunt mult mai mici. Dar cu cât mai adânc în teritoriul chinez pătrundeau companiile, cu atât mai slab pregătită era forţa de muncă şi cu atât mai ridicate deveneau costurile pentru transportul mărfurilor înspre diferitele pieţe. Unii afirmă acum că în multe sectoare era „preţurilor chinezeşti” – stabilite de exportatori în măsură să ofere cele mai ieftine mărfuri din lume – s-ar putea încheia.
Sigur că nimeni nu ar trebui să desconsidere definitiv forţa maşinăriei chineze de export, chiar şi la cel mai ieftin capăt al producţiei. Exact cum s-a întâmplat în Japonia acum 40 de ani, producţia din China urcă scara valorică spre produse cu valoare adăugată.
E probabil ca pentru vecinii săi consecinţele creşterii salariilor din China să fie serioase, depinzând de poziţia lor actuală în reţelele de producţie. Pentru acele ţări care intră într-o competiţie tot mai intensă cu China, provocarea este să treacă la o producţie mai sofisticată sau la un design mai specializat.
Creşterile vor crea însă şi noi oportunităţi pentru alţi exportatori regionali. Vietnamul a profitat deja de pe urma acestei tendinţe, creşterea economică anuală a depăşit 8% în ultima perioadă. Pe câmpurile dintre Hanoi şi Haiphong, liniile de montaj sud-coreene şi japoneze stau alături de orezării. Creşterea din ultimul deceniu a fost atât de puternică încât economia Vietnamului se supraîncălzeşte. Şi Bangladesh se alătură lanţurilor de producţie, motiv pentru care a obţinut rate ridicate de creştere de la întoarcerea la şefia guvernului a Hasinei Wajed în 2009. Aici, ceea ce a determinat intrarea în marile reţele de producţie nu a fost doar nivelul scăzut al salariului, ci şi încercarea de a repara câteva omisiuni ale guvernelor anterioare: liberalizarea comerţului, crearea unui climat investiţional mai favorabil şi îmbunătăţirea infrastructurii.
Faptul că prin intermediul fluxurilor de comerţ şi investiţii activitatea de producţie – şi o dată cu aceasta o mai mare prosperitate – a pătruns în ungherele hinterlandului asiatic implică nevoia guvernelor Asiei de a începe să desluşească integrarea economică sporită şi de a ţine cont de ea. Totuşi, în prezent, cele mai multe guverne par să fie alergice la acorduri care să prevadă reguli şi obligaţii opozabile.
Doar crizele par să aducă minţile oficialilor pe făgaşul cooperării sporite. În 1998, în timpul crizei financiare din Asia, în loc să aplice devalorizări şi măsuri de protecţionism financiar pe modelul caprei vecinului, statele din regiu-ne au găsit un numitor comun privind modalitatea de a se apăra împotriva unor viitoare crize. Naţiunile membre ale ASEAN, alături de China, Japonia şi Coreea de Sud, au lansat un aranjament multinaţional de swap valutar, aşa-numita iniţiativă Chiang Mai, prin care au pus în comun rezerve valutare ale statelor semnatare pentru a ajuta ţările lovite de criză şi aflate în lipsă de lichiditate.
Acordurile regionale şi bilaterale de liber schimb s-au înmulţit şi ele din 1998; chiar China a semnat un asemenea acord cu ASEAN la începutul acestui an. Cu toate acestea, politica individualistă a Chinei în privinţa monedei naţionale, renminbi, loveşte economiile asiatice la fel de tare precum afectează şi America mai vocală în protestele ei. Politica ochelarilor de cal trebuie abandonată dacă se doreşte o continuare a creşterii economiei asiatice.
În cazul în care China ar adopta un regim al ratei de schimb bazat pe un coş multivalutar cu o bandă rezonabil de largă, enormul surplus generat de reţelele asiatice de producţie ar duce la o apreciere în comun a monedelor din regiune, în loc să pună presiunea doar pe una sau două dintre ele, aşa cum se întâmplă acum. Forţele pieţei ar putea atunci aloca aprecierea monedelor spre ţările lanţului de producţie în funcţie de valoarea adăugată din activitatea de procesare. Acest lucru nu doar că ar reduce surplusurile Chinei şi nevoia ei de a acumula rezerve în dolari, ci ar oferi companiilor asiatice şi o motivaţie de reorientare a producţiei spre pieţele interne.
Liderii Asiei trebuie să acţioneze pentru a-şi asigura mai bine ţările împotriva riscului dislocărilor economice, pe care îl implică o integrare regională de facto. Discuţia ar trebui să pornească de la o coordonare mai accentuată a politicilor monetare şi fiscale, liderii concentrându-se atât pe binele comun al regiunii, cât şi pe interesele naţionale individuale.
