Emilia Şercan a ieşit din platoul emisiunii „Profesioniştii“, moderată de Eugenia Vodă la TVR, cu lacrimi în ochi, mărturisind că este o impostoare, pentru că a acceptat un salariu de 8.500 de euro/lună de la Sorin Ovidiu Vîntu, pe care altădată îl investiga.
Emilia nu este o impostoare. E o jurnalistă de calibru care trebuie recompensată pentru profesionalismul ei. Nu salariul ei era prea mare, ci al celorlalţi colegi de breaslă prea mic.
Orice jurnalist are, pe lângă un cod etic, libertatea constituţională de a exprima gânduri, opinii sau informaţii, dar şi clauza de conştiinţă. Ziaristul nu este un erou, doar un sfredelitor în stânca minciunii, un pichamăr care-şi lustruieşte lama, în căutarea adevărului. Poate refuza să publice un material dacă acesta intră în conflict cu propriile convingeri. Pe ea, Realitatea.tv a cenzurat-o şi a preferat să plece. A stat trei ani şomeră, după care s-a angajat ca lector la Universitatea Bucureşti, la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acest lucru este îngrijorător. Un jurnalist de bună condiţie, validat de public şi de rezultatul anchetelor, nu mai poate profesa într-o serie de instituţii, aflate sub asediul serviciilor secrete. Aici e problema. Dacă lacrimile Emiliei au fost vărsate pentru această durere, jos pălăria.
Pe Emilia o cunosc de aproape douăzeci de ani. A fost primul jurnalist român căruia i-a căzut capul unui ministru pe masa de investigaţii. Insistenţa sa de a căuta rudele doamnei Hildegard Puwak, ministrul de atunci al Fondurilor Europene, prin Germania a fost remarcabilă. A dovedit că reprezentanta Executivului a deturnat banii europeni. Investigaţia sa a dus la demisia acestui ministru corupt, înainte de lansarea intifadei “corupţia ucide“. Nu a primit aplauze deschise. Doar o recomandare de bursă în SUA. Acolo, s-a produs declick-ul. Fie programatic, fie emoţional.
Marea problemă e că un jurnalist de talia ei nu este plătit de un trust media din România. Acest voluntariat al deconspirării plagiatelor politicienilor mă sperie, mai mult decât să-mi nască invidii, pe care oricum nu le deţin în tolba cu prejudecăţi.
Ziariştii trebuie plătiţi. Fie direct de cititor, fie de patronatele media, prin intermediul publicităţii comerciale. Nu e câine fără stăpân. Dacă mogulul e un tiran, poate invoca clauza de conştiinţă. Niciun patron nu poate impune unui ziarist de prestigiu cum să trateze un subiect sau cum să abordeze o temă. Aici e marea dilemă. De ce profesioniştii nu-şi mai găsesc job-uri prin trusturile de media?
Eu am un răspuns simplu. Cea de-a patra putere în stat s-a predat unor instituţii de forţă interne şi internaţionale. Jurnaliştii de calibru au capitulat. S-au retras pe bloguri, precum altădată bunicii în munţi. Nu vor să mai lupte. Baricada e sub asediu. Toţi impostorii şi ciripitorii din târg s-au transformat cu patalama de la stăpânirea de aici sau de dincolo în jurnalişti cu legitimaţie. Păi, cum să mai fie loc pentru oameni care mai au şi îndoieli, când spaţiul destinat lor e umplut de agenţii cauzelor, ghiftuiţi de certitudini? Mai plăteşte cineva abonamentul la ziar? Cum să pretinzi să fii corect informat când nu oferi doi bani pe informaţia cu valoare de ştire? Marile publicaţii ale lumii – “The New York Times“, “The Economist“, “Herald Tribune“, “Financial Time“ – au doar o parte din informaţii la liber. Anchetele şi rapoartele de valoare costă 30-50 de dolari pe lună. Pizmaşul de internet, cunoscut ca hater, e ca golanul care se aşază la masă, consumă şi apoi urlă că nu a fost servit corect.
Poate că e momentul să discutăm despre raportul etic dintre jurnalism şi activism civic. Jurnalistul este persoana care îşi câştigă mijloacele de trai prin colectarea, redactarea şi publicarea de informaţii referitoare la fapte şi evenimente de interes public, cu scopul diseminării publice, dar şi libertatea de a refuza, prin cauza de conştiinţă, trădarea propriilor convingeri.
Activistul civic are mai mereu o agendă ascunsă, pe care nu o poate mărturisi pentru că şi-ar desconspira rolul. Aici se deschide prăpastia dintre jurnalismul de profesie şi jurnalismul civic. Dacă posesorul nobilei meserii de jurnalist are dreptul de a căuta, întreba, răscoli arhive, în numele dreptului patrimonial al cetăţeanului la adevăr, misticul civic e un asesor impus de cauza pe care o serveşte, el fiind un judecător impus, nu liber ales. Poate niciodată interferenţa dintre militantism şi jurnalism nu a fost mai grobiană decât acum, când internetul face din fiecare posesor de instrumente de comunicare un răspândac al unor doctrine sau interese.
Ziaristul nu judecă, el relevă fapte, întâmplări, evenimente. Falia dintre profesie şi haterism e groapa marianelor, care ar trebui să pună pe gânduri nu numai oceanografii căutători în apele publice, ci şi statele aflate în pericol de a fi cotropite de planurile tactice ale adversarilor cunoscuţi sau necunoscuţi. Duşmanul nu mai poartă cu el Kalashnikov-uri, ci arma de cuvinte şi arsenalul de informaţii pe care-l dirijează, ghidează şi orientează spre publicul captiv, de multe ori naiv, cotropit de prejudecăţi. Emoţiile guvernează azi lumea, nu principiile de bază ale adevărului.
În ultima perioadă asistăm la un fenomen periculos. Activiştii civici, propagandişti ai unor cauze inventate în laboratoare de salvat balene şi licuricii mov, se substituie anacronic, în numele libertăţii presei, jurnaliştilor de investigaţie, fără a avea vreo recunoaştere a unor uniuni profesionale ale celor care practică această meserie, garantată prin toate Constituţiile lumii.
Bolnavul de cancer la plămâni nu se vindecă ascultând alegaţiile activistului antitabac, pregătit pentru frontul de agitaţie, în numele sănătăţii, el nefiind obligat de legile româneşti sau străine să-şi publice declaraţia de interese, ci de o echipă mixtă de oncologi, anatomopatologi şi anestezişti. Pe cine reprezintă activistul civic? Pentru cine luptă?
Globalismul a devenit un fenomen amplu în societate, prin crearea unor false probleme, în măsură să ocupe agenda şi atenţia oamenilor, pentru a nu le lăsa timpul pentru reflecţie şi de căutare neîngrădită a adevărului validat din trei surse.
Cătălin Tolontan, redactorul-şef al „Gazetei Sporturilor“, a mărturisit în emisiunea Eugeniei Vodă, „Profesioniştii“, din 1 aprilie 2017 că după ce echipa sa tehnică a urmărit timpul petrecut pe site de către utilizatorii internetului, mai puţin de cinci secunde, s-a hotărât să reia vechii plumbi tipografici, adică livrarea informaţiei de bază pe scurt. Tot în aceeaşi emisiune a menţionat că patronatele norvegiene de presă au găsit un instrument tehnic prin care dau acces la comentarii doar celor care parcurg întreg textul.
Se poate vorbi astăzi de o apocalipsă a comunicării. Este pentru prima oară în viaţa omenirii când oamenii primesc mai multe informaţii decât pot procesa. Supunerea utilizatorilor de internet la un potop de informaţii e tot o formă de cenzură, dar nu prin strângere de gât, ci prin înec.
Pentru o societate e mai ieftin să-şi plătească jurnaliştii decât ospiciile ce i se deschid de pe urma colaboraţionismului cu inamicul.
