F. Scott Fitzgerald are o zicală faimoasă: „Nu există actul al doilea în vieţile americanilor“. Cariera uimitoare (şi, cred, neterminată) a lui Hillary Clinton – de la Primă-Doamnă a Statelor Unite la senator şi la candidat la prezidenţiale, apoi la secretar de stat în administraţia celui care a învins-o – dovedeşte că Fitzgerald nu se putea înşela mai tare.
Astăzi, când Clinton este pe punctul de a-şi părăsi biroul, au apărut numeroase speculaţii privind faptul că ea se pregăteşte să îi succeadă preşedintelui Barack Obama în 2016. Hillary Clinton a avut parte nu numai de un al doilea act, dar şi de un al treilea – şi milioane de americani vor să-i scrie un al patrulea.
Cei patru ani în care Clinton a fost unul dintre diplomaţii de top ai Americii i-au conferit un statut emblematic, pe care l-a meritat din plin. În timpul mandatului ei, două dintre cele mai lungi războaie din istoria Statelor Unite s-au încheiat, alianţele Americii au fost revigorate, iar femeile tinere de pretutindeni au fost încurajate să-şi urmeze visele – fie că a fost vorba de cariera academică, de afaceri sau de politică. Parcursul ei este un record ce o plasează în rândul secretarilor de stat cu cele mai impresionante cariere de după război – Dean Acheson, Henry Kissinger şi James Baker.
Poziţia de secretar de stat are o miză globală. Nu cere doar o viziune coerentă asupra felului în care funcţionează lumea şi a locului în care se plasează interesele naţionale în ordinea internaţională, ci şi aptitudini politice, rezistenţă, coordonare şi, mai cu seamă, curaj. Clinton şi-a folosit toate aceste calităţi şi a reuşit să obţină maximul.
În mijlocul celor două războaie şi al ascensiunii Asiei, Clinton s-a confruntat cu trei sarcini majore, cărora orice secretar de stat trebuie să le facă faţă: stabilirea principalelor provocări, dezvoltarea unei strategii viabile, care să atragă sprijinul întregului guvern american şi al opiniei publice, şi gestionarea diplomaţiei externe. În acest caz, i-a fost de mare ajutor încrederea pe care i-a oferit-o Obama – un lucru remarcabil, dată fiind rivalitatea lor din 2008, din campania pentru prezidenţiale. Decizia lui Obama nu arată numai felul în care gândeşte el, ci şi caracterul ei.
Cea mai importantă provocare căreia Clinton a trebuit să-i facă faţă, în calitate de secretar de stat, a fost să schimbe felul în care SUA s-au implicat în problemele externe. Politica individualistă a Americii din anii războiului i-a îndepărtat pe aliaţii ei, dovedind, totodată, că nu poate să pună capăt războaielor din Irak şi Afganistan şi să creeze o structură de pace pentru Asia, care face eforturi să gestioneze puterea şi insistenţa Chinei.
Cu Clinton la cârma diplomaţiei, America şi-a reînnoit alianţele (în Europa, Orientul Mijlociu şi Asia), deopotrivă un principiu de bază şi cheia mecanismului operaţiunilor în politica externă. Această reînnoire a încrederii în aliaţi a fost extrem de importantă în Asia şi Orientul Mijlociu, unde Statele Unite s-au folosit de alianţele lor mai vechi cu Turcia, Japonia şi Coreea de Sud şi de alianţele recent încheiate cu India şi Indonezia pentru descurajarea agresiunilor.
Într-adevăr, dorinţa Americii de a fi „pivot în Pacific“ nu a putut fi realizată înainte ca SUA să-şi revigoreze relaţiile cu democraţiile din Asia. Dar nu ar fi putut să nu fie realizată fără sugestia lui Clinton – China să fie parte a soluţiei mai degrabă decât o simplă ţintă a acuzaţiilor sau să fie ţinută în izolare. Prin urmare, Chinei i-a fost dată şansa să-şi păstreze demnitatea şi a fost încurajată să fie parte a unei ordini regionale stabile, globale, unde este primită ca jucător cu drepturi depline, cât timp se supune regulilor.
Desigur, eforturile lui Clinton de a revitaliza alianţele Americii au făcut ca recâştigarea încrederii în liderii americani să fie una dintre priorităţile de top, ea reuşind acest lucru fără să încerce să militarizeze fiecare problemă internaţională. Abordarea ei a presupus, implicit, ideea că a crea condiţiile pentru o cooperare puternică poate duce la căutarea unor mijloace durabile de realizare a păcii. Mai mult, deşi a subliniat importanţa alianţelor, nu a neglijat nici înţelegerile diplomatice cu adversarii, deşi niciodată – mai ales în ceea ce priveşte Iranul şi Coreea de Nord –nu le-a tratat ca pe simple exerciţii.
Clinton, legislator şi politician practicant, a înţeles că adevărata moştenire a unui om de stat nu stă în titlurile de ziar de astăzi şi nici în sondajele de opinie, ci în politicile de durată şi în instituţii. Acest efort de a-ţi atinge scopurile în etape cere răbdare, iar ea ştia asta. În cuvintele ei: „Provocarea acum este să practicăm un alt fel de a face politică, să o privim ca pe arta ce transformă imposibilul în posibil“.
În cele din urmă, un fapt mai puţin amintit, dar cu consecinţe pe termen lung, este că Hillary Clinton şi-a asumat cauza egalităţii de gen – şi nu numai pe holurile puterii, ci a fost unul dintre punctele de pe agenda ei diplomatică. „De prea multe ori galopul spre globalizare a însemnat marginalizarea femeilor şi fetelor. Şi asta trebuie să se schimbe.“
Clinton a ajutat la aducerea acestei schimbări, nu numai pentru femeile ca ea (şi ca mine), dar, mai important, pentru femeile sărace, lipsite de drepturi, reduse la tăcere, din toată lumea.
Yuriko Koike, fost ministru al Apărării şi Siguranţei Naţionale din Japonia, este fostă preşedintă a Partidului Democrat Liberal din Japonia şi, în prezent, unul dintre liderii opoziţiei din Dietă.
Copyright: Project Syndicate, 2013.
www.project-syndicate.org
