Am fost întotdeauna un liberal radical. Nu mai am răbdare să văd lentoarea cu care dorim să intrăm în lume. Am crescut şi am fost educat să fiu într-o permanentă competiţie. Mi-am trăit viaţa în două continente cu valori creştine. Le iubesc pe amândouă.
Întotdeauna m-am mândrit că sunt născut şi crescut în Transilvania, în Cluj. Cunosc Ardealul şi Banatul, 16 judeţe, de la nord la sud, de la este la vest. Cunosc oamenii, obiceiurile şi istoria REALĂ, a acestor ţinuturi. Fac parte dintr-un popor încercat de istorie ca alte popoare din această regiune a Europei. Mă deranjează însă văicăreala permanentă a poporului meu. Alte naţii din regiunea noastră nu o fac. Preferă să tacă şi să facă, ceea ce mi se pare de bun simţ. Încă suntem deficitari, comparativ cu alte naţiuni de la vest de noi, privind acceptarea schimbărilor spre progres. Suntem lenţi. Aşteptăm să ni se dea, dar să oferim cât mai puţină muncă, de multe ori superficială, că „merge şi aşa”.
Există şi azi, după 23 de ani de la revolta anticomunistă, domenii foarte importante ale societăţii pe care ţinem să le menţinem din comunism; învăţământul, sănătatea, locurile de muncă, sindicatul, ajutorul social, multe altele. Suntem cinici cu noi înşine. Am în faţă decizii de pensionare obţinute de la Cartel Alfa şi BNS, Cluj. Subiecţii sunt oameni simpli, care au lucrat şi au contribuit la fondul de pensii zeci de ani. Acum sunt dispreţuiţi prin sumele care li se dau ca pensii, din care trebuie să trăiască: Toşa Arpad Francisc, din Cluj, a lucrat 39 de ani, primeşte o pensie de 426 de lei. Petrache Poenaru, din Cluj, a lucrat 39 de ani, primeşte o pensie de 415 de lei. Partoc Ioan, din Cluj, a lucrat 41 de ani, primeşte o pensie de 459 de lei.
Prin contrast, am întâlnit zeci de foşti securişti, ofiţeri, mulţi cu grad de generali, pensionari, care refuză să spună ce pensii au din cauza cifrei imense. Nu este cinstit. Cu atât mai mult cu cât pe înteaga perioadă comunistă, aceşti „mahări”, activişti pcr sau din serviciile secrete şi armată, îşi fabricau singuri obiectul muncii. România nu a fost niciodată ameninţată real din afară, cu excepţia revoltei din 1989. Nu am avut trupe combatante în CAER în perioada comunistă. Se fabricau multe „şmecherii” în serviciile secrete, de tip „Cazul Carlos” şi alte zeci. Auzeam despre câteva la „Europa Liberă”.
Azi situaţia este totalmente diferită. Armata, cu toate structurile ei, este instituţia de stat cu cea mai rapidă şi profundă schimbare, însuşindu-şi total ideologia NATO, şi a armatelor vestice. Un lucru excelent. Ne schimbăm şi noi, societatea civilă. Încet, dar mergem în direcţia bună. Sărbătorim pentru a 94 oară ziua de 1 Decembrie. În numele generaţiei mele, care am simţit gustul amar al emigrarii ca formă de protest anticommunist, doresc Ardealului şi Banatului un viitor European. Sper să nu mai fim niciodată duplicitari în istoria noastră viitoare. Să fim sincer parte din cultura şi valorile Vest Europene. La orice preţ.
