Despre L’Harmattan am auzit ca ar fi singurul restaurant din Bucuresti in care se poate degusta mancare marocana "veritabila" – asta, chiar daca profilul restaurantului e mixt, francez si marocan. Localul se afla in apropierea Hanului lui Manuc. Cand am ajuns noi, doar o masa era ocupata – ceea ce suna descurajant, fiindca, asa cum umbla o vorba prin targ, restaurantele goale sunt de evitat. Ca atmosfera, locul respira ceva din atmosfera restaurantelor scumpe din anii ’90: ambianta arabeasca e reconstruita minimalist, din pereti si perdele vaporoase in tonuri de ocru, fresce pe pereti si tablouri tematice – insa, cu tot efortul, locul nu ajunge sa para cu adevarat prietenos, intim: pe jos e gresie, iar spatiul nu e recompartimentat.
Meniul nu e foarte variat, continand doar cateva varietati (ciorba marocana sau cu ciuperci, feluri de pastilla/tajine/couscous, precum si deserturi traditionale) – insa asta se intampla intr-o multime de restaurante frantuzesti, deci nu e un defect. Preturile sunt mari: ciorba marocana – 12 lei, tajine – de la 32 la 40 lei, couscous – de la 32 la 50 de lei. Am optat pentru couscous de miel, sedusi de explicatiile chelneritei (urma sa vina in 5 boluri), precum si pentru tajine de vita cu migdale si prune uscate – iar ca aperitiv, pentru kir, vin cu sirop de afine. Nu-l recomandam decat pasionatilor – desi costa doar 10 lei, cantitatea e microscopica (un pahar de 150 ml), iar gustul e de vin fiert indoit cu apa. Felul principal, chiar daca e scump, isi face insa banii: tajine de miel (35 lei) soseste intr-un vas traditional de lut, impreuna cu o portie de couscous (grau necopt fiert in abur). Portia e mai mult decat sanatoasa, neobisnuit de mare pentru un restaurant bucurestean. Gustul aduce vag cu tocana romaneasca, insa prunele uscate amestecate in sos ii dau o alta aroma, dulce-amaruie.
Surpriza cea mare vine cu couscous-ul (32 lei), care soseste pe bucati, in 5 boluri: bolul cu couscous, platoul cu carnea, un mic bol cu sosul de ardei picant, altul cu stafide prajite in ceapa si, in fine, o farfurie enorma cu legume intr-un sos lichid, de consistenta supei. Gustate separat sunt inodore sau repulsive – insa amestecate devin deodata minunate. Toate ingredientele se aseaza intr-o ordine anume (patul de couscous, carnea, ardeiul picant, stafidele prajite si, in fine, supa-sos de legume care ineaca toata compozitia). Sosul lichid spala stafidele prajite si le imprastie aroma in toata compozitia – iar ceea ce la inceput parea o combinatie imposibila (stafide dulci cu carne si "supa de legume"), dezvaluie la sfarsit un gust senzational in exotismul lui: pe scurt, cel mai bun fel de mancare pe care l-am mancat anul acesta.
