Mare prilej de sarbatoare in secuime declararea independentei Kosovo. UDMR n-a asteptat nici 24 de ore si a si iesit cu o declaratie in care, pe langa faptul ca a cerut recunoasterea independentei, ceea ce poate fi o atitudine politica perfect legitima, a pronuntat cuvantul fatal "precedent", caruia ii prezic o cariera spectaculoasa in viitorul apropiat. Ai fi zis ca e vorba nu despre doua milioane de albanezi din Balcani, ci de insasi prabusirea Tratatului de la Trianon. Ma asteptam sa aud – de ce nu? – scandari de genul "Kosovo, pamant unguresc!".
De partea romaneasca, atitudinea este perfect simetrica: multa anxietate, dragoste eterna pentru Serbia si palpit nationalist de-ai fi zis ca nu suntem in 2008, tara membra a Uniunii Europene si NATO, ci in 1999, in timpul campaniei NATO impotriva Iugoslaviei, cand Romania nu era nici aici, nici acolo, cand fusesem refuzati de NATO in ’97, iar invitatia pentru inceperea negocierilor de aderare la UE n-avea sa vina decat sapte luni mai tarziu, la Helsinki, si, culmea ironiei, ca recompensa pentru sprijinul acordat NATO. Angoasa noastra nationala este prilejuita, desigur, de acelasi "precedent Kosovo".
Problema cu precedentul este sa vedem despre ce precedent vorbim exact. In interpretarea pe care o dau Statele Unite si majoritatea tarilor occidentale celebrei Rezolutii 1244 a Consiliului de Securitate ONU, Kosovo nu reprezinta un precedent. Este o situatie unica, creata in conditii istorice unice (epurarea etnica – interventia NATO – protectoratul international), care cere solutii juridice unice. De partea cealalta, Rusia si Serbia afirma ca principiile suveranitatii si inviolabilitatii frontierelor sunt perfect aplicabile si ca ele sunt continute in 1244. Prin urmare, nu este o situatie unica si, de drept, exista precedent. Pe scurt, interpretarea vestica porneste de la situatia de fapt si incearca sa duca lucrurile mai departe de provizoratul actual, rusii pornesc de la situatia de drept si incearca sa forteze realitatea de pe teren ca sa i se supuna. O conceptie cu radacinile infipte in pamant, cealalta cu ele in aer.
Nu cred insa ca aceasta disputa, oricat de fascinanta si de pasionanta ar fi ea, se aplica relatiei Romaniei cu minoritatea maghiara. Cred ca pe unguri ii intereseaza independenta Kosovo fata de Serbia, mai ales prin prisma autonomiei sarbilor din Kosovo fata de majoritatea albaneza, asa cum deja a cerut guvernul de la Budapesta. Aici am avea, cred, de-a face cu un precedent interesant si periculos. Planul Ahtisaari, pe care guvernul kosovar s-a angajat duminica sa il respecte, vorbeste explicit de "drepturi si libertati ale comunitatilor" etnice din Kosovo. Cu alte cuvinte, daca planul devine lege in Kosovo iar Uniunea Europeana il accepta, ar fi pentru prima oara cand UE ar admite valabilitatea drepturilor colective. Odata admise, ele vor trebui garantate de UE, inclusiv, sa zicem dreptul comunitatii secuiesti la autonomie pe criterii etnice.
Or, tocmai acest precedent este inacceptabil atat pentru Romania, cat si pentru Europa. Aici nu este vorba despre a nu respecta drepturile culturale ale indivizilor apartinand minoritatilor, ci de a legifera drepturi colective. Or, pe scurt, a accepta legitimitatea drepturilor colective inseamna a condamna la moarte drepturile individuale si, in final, democratia. Intr-o lume de minoritati, primii calcati in picioare sunt indivizii. Din cauza pericolelor pe care le ridica, Uniunea Europeana, ONU si nici un alt organism international nu vor risca niciodata sa adopte un soi de "declaratie universala a drepturilor comunitatilor".
E doar o aspiratie provinciala, atat intelectual, cat si politic. Cata vreme insa nu exista garantii ferme, pozitia Romaniei este prudenta si corecta.
Nu ma astept, din pacate, ca asemenea teme sa figureze in dezbaterea politica de la noi. In locul unui schimb rational si calm de idei, vom avea parte din plin de aceleasi secretii securist-nationaliste violente ca in ’99 si, indraznesc s-o spun, spre deliciul aceluiasi stapan.
