În lumea globalizată de azi, datinile succesorale în dictaturi precum Coreea de Nord afectează în primul rând bursele şi cursul de schimb. Tensiunea din regiune s-a răsfrânt imediat asupra pieţelor financiare din regiune, focul executat de militarii comunişti coborând indicii bursieri, dar şi won-ul. Seulul a anunţat deja că e pregătit să intervină şi, spre deosebire de Phenian, e gata să tragă mai mult cu lichidităţi decât cu gloanţe, pentru a contracara un eventual cutremur pe pieţele financiare. Acum, vestea bună. Din fericire, pe cât de grav este incidentul de pe insula Yeonpyeong, acesta nu are suficient potenţial încât să şi catapulteze conflictul intercoreean spre unul de proporţii. Nu doar că ar fi ultimul lucru de care are nevoie comunitatea internaţională, acum când criza financiară se suprapune pe conflicte armate deja existente, dar nici pentru Coreea de Nord însăşi războiul nu este o opţiune pragmatică. S-ar deschide o Cutie a Pandorei, iar efectele sunt greu de prezis şi de administrat inclusiv de către comunişti. În plus, obuzele ucigaşe ale familiei Kim, lansate marţi pe teritoriul sud-coreean, nu fac nicidecum parte dintr-o operaţiune izolată şi la întâmplare a Phenianului. Ele nu sunt doar semnul nebuniei de moment a singurului lider pătruns încă de stalinism şi nici doar un simptom haotic al urii frăţeşti pe care Nordul comunist i-o poartă Sudului capitalist, ci o manevră tactică, parte a strategiei mai ample de marketing geopolitic a regimului lui Kim Jong-Il.
Ca să înţelegem ce stă în spatele gestului extrem al armatei nord-coreene din 23 noiembrie ar trebui să privim contextul mai larg din regiune. Cele mai recente evoluţii sunt legate de accelerarea procesului de succesiune la vârful puterii staliniste. Cu sănătatea şubrezită, Kim Jong-Il îi va ceda scaunul fiului său mai mic, Kim Jong-Un. Momentul este unul sensibil. Dictatorul actual vrea să se asigure că dictatorul următor va beneficia de aceeaşi autoritate în stat, care a permis până acum ţinerea în frâu a unui aparat de partid complicat şi a zeci de milioane de cetăţeni-sclavi, dar şi construirea unui program nuclear de neignorat. În plus, tot acest joc trebuie aranjat în mare viteză, iar asta vulnerabilizează. Apoi, să nu uităm un detaliu familiar şi nouă, din experienţa românească a ceauşismului: paradigma paranoiei. În Coreea de Nord aceasta este o dominantă. În calculul făcut la Phenian temerea de un amestec extern în chestiunile interne legate de succesiune, fantomele unui eventual complot venit din interior, dar şi nevoia de a da un semnal că viitorul lider va continua linia dură a bunicului şi tatălui său au ponderi semnificative.
În aceste condiţii, un atac de genul celui executat marţi are mai degrabă un rol de comunicare neconvenţională a Phenianului cu Seulul şi cu restul comunităţii internaţionale. Obuzele lui Kim senior sunt, de fapt, scrisorile de acreditare pe care liderul încă în funcţie le trimite lumii întregi pentru a-l anunţa pe Kim junior ca pe un continuator. Pe plan intern, anunţul a fost deja făcut. Kim Jong-Un a fost avansat în toamnă la gradul de general cu patru stele, iar la scurt timp a operat primele epurări în armată, înlăturând din anturajul puterii personaje potenţial periculoase.
Phenianul nu a uitat nici de relaţia cu SUA. Cu doar câteva zile înainte de bombardamentul greu executat marţi asupra Coreii de Sud, Phenianul i-a prezentat unui respectabil expert american ultimul model de centrală nucleară, construită rapid şi în secret, pentru îmbunătăţirea uraniului. Coincidenţă? Nu cred. Este semnalul că Phenianul va forţa şi de acum înainte, prin orice metodă, negocierea dosarului său nuclear direct cu Statele Unite, separat de formatul în şase în care mai intră Coreea de Sud, Rusia, China şi Japonia. Kim Jong-Il tocmai a anunţat Washingtonul că fiul său va duce mai departe ambiţia veche a regimului de a fi acceptat în clubul select al superputerilor nucleare.
