Mai sunt doua saptamani si se implinesc legendarele 100 de zile ale mandatului lui Barack Obama. Ce putem spune despre tanarul si charismaticul presedinte american? Nu mare lucru, ne temem. OK, se poate concede ca omul nu este un socialist, asa cum incearca sa ne convinga o parte din comentatorii conservatori de peste Ocean. Admitem ca Barack Obama este, dupa descrierea consilierilor sai, un presedinte pragmatic.
Dar ce inseamna exact pragmatism pentru noua echipa de la Casa Alba? Fara a ne adanci in filosofii, la Washington se intelege astazi prin pragmatism un soi de "antiideologism" programatic, care inseamna, de fapt, un "anti-Bushism". Idealurile exprimate de administratia Bush – cresterea economica, combaterea terorismului, promovarea democratiei etc. – erau corecte in esenta, dar au fost abordate de pe o pozitie ideologica rigida care a trezit adversitatea lumii si e responsabila de erorile care au dus la criza financiara si la esecurile de politica externa. Se impun, asadar, solutii "pragmatice" adaptate fiecarei situatii particulare, care produc rezultate concrete in beneficiul americanilor si al Statelor Unite. Daca, bunaoara, nationalizarea bunurilor unei banci falimentare produce rezultate, in sensul ca stabilizeaza piata financiara, atunci administratia trebuie s-o faca fara a tine seama de constrangerile ideologice legate de piata libera.
Acelasi principiu pragmatic – abordari locale, rezultate concrete – pare sa aplice administratia si in relatiile sale externe, atat in raporturile cu Uniunea Europeana, cat si cu Rusia. Germania si Franta se opun unor programe de stimulare substantiale a economiei si cer reglementare suplimentara a pietei mondiale? OK! No problem! Facem un truc magic, sporim fondurile FMI si facem presiuni asupra paradisurilor fiscale sa renunte la secretul bancar si toti sunt multumiti! Tot pragmatic, le propunem rusilor sa reluam negocierile de dezarmare nucleara numai asa, ca sa ne aratam bunavointa, si, tot pragmatic, pledam la Ankara pentru aderarea Turciei la UE. Rezultatul concret: toata lumea il iubeste pe Barack Obama si e fericita. Pragmatismul regasit al presedintelui american se intalneste cu cel al Kremlinului. De multa vreme, tandemul Putin-Medvedev pledeaza pentru pragmatism si egalitate in relatiile Rusiei cu UE si Statele Unite atat politic, cat si economic.
Acum, exista mai multe probleme cu acest pragmatism regasit, atat teoretice, cat si – ei, da! – practice. Mai intai, daca te concentrezi asupra rezolvarii unor probleme locale ad-hoc si faci uitate principiile "ideologice", atunci de unde stii daca ai rezolvat problema? De unde stii ca solutia este in interesul tau daca nu poti defini acest interes in functie de deziderate imutabile? Daca circumstantele dicteaza abordarea, te poti trezi cu rezultate haotice. De exemplu, in circumstante diferite, poti decide sa intervii intr-un razboi sau altul in functie de un calcul simplu: il poti castiga sau nu. Dar daca iti lipseste o idee limpede despre ceea ce este acela un razboi just, atunci risti ca alte interese mai fundamentale, cum ar fi acela al stabilitatii globale, sa fie compromise.
Stim foarte bine ce inseamna "pragmatism" la Kremlin: ca marile puteri occidentale si Rusia sa se inteleaga – in termeni geopolitici (sferele de influenta) si geoeconomici (preturile si rutele de transport ale energiei) in temeiul intereselor bilaterale, peste capul tarilor mici, fara a mai tine seama de "principii ideologice" precum democratia, statul de drept sau suveranitatea. Reactiile foarte slabe ale Bruxelles-ului si Washingtonului fata de represiunea de la Chisinau sunt un exemplu de astfel de "abordare pragmatica". La fel si intentia administratiei americane de "resetare" a relatiilor cu Moscova, in conditiile in care 20% din teritoriul georgian se afla in continuare sub ocupatie ruseasca. Acesta este insa pragmatismul lui Neville Chamberlain, pragmatismul sacrificarii binelui in fata raului de dragul unui beneficiu iluzoriu si care se dezvaluie mai tarziu a nu fi decat lasitate.
