Pare putin probabil ca in discutiile sale purtate cu prietenii eurosocialisti pe tema avantajelor induse de aderarea Romaniei la UE, Adrian Severin sa le fi explicat colegilor ca vor avea, printre altele, si ocazia familiarizarii rapide cu problema rromilor. Cum statul roman s-a dovedit incapabil sa puna capat marginalizarii la care sunt supusi membrii acestei etnii, Severin i-a informat pe eurocratii de la Bruxelles ca a sosit vremea europenizarii problemei – de unde se poate deduce ca Romania doreste sa se spele pe maini de chestiunea in cauza, responsabilitatea solutionarii ei urmand sa revina institutiilor europene.
Perfiditatea rationamentului mi-a amintit de vremurile in care Severin era ministru pentru Reforma (1990-1991) – perioada in care pierderile intreprinderilor publice erau suportate de stat, recte de contribuabili, profiturile incapand, in schimb, pe maini private. Infatigabila sa retorica privind reforma a constituit, atunci, o modalitate optima de camuflare a realitatii, marcata de devalizarea avutiei nationale de catre o multitudine de oameni in buna parte deja extrem de instariti – si dintre care destui au ingrosat sau mai ingroasa onorabilele randuri pesediste.
Daca Adrian Severin pare grabit sa plaseze responsabilitatea Romaniei privind o minoritate ce-i drept problematica, dar lipsita de ambitii teritoriale, pe umerii europeni, nu acelasi lucru se poate spune in legatura cu sistemul judiciar – chestiune in care punctele de vedere ale PNL, UDMR, PC si, fireste, ale propriei sale formatiuni politice, PSD, concorda in totalitate: fara amestecuri din partea Bruxelles-ului. Pozitia survine in pofida faptului ca in perioada preaderarii Romania acceptase fara a cracni conditia monitorizarii stricte a reformelor desfasurate in justitie, UE dorind, astfel, sa asigure atat combaterea marii coruptii, cat si prevenirea posibilei contagieri a restului Uniunii cu nocivul morb.
Mentinerea profesiei de politician in topul clasificarii celor mai lucrative ocupatii din Romania poate fi asigurata, fireste, doar in baza unui sistem judiciar degenerat si compromis. In aceasta luna, Comisia Europeana va da publicitatii raportul despre ritmul reformelor inregistrate in Romania anului 2007. Exceptand cazul in care UE ar ajunge, subit, la concluzia ca noul ei stat membru poate constitui exceptia de la regula – cu o justitie care nu trebuie, necesarmente, sa-i traga la raspundere pe toti cei care incalca legea –, raportul are toate sansele sa fie unul dur. In plus, nu va mai mira pe nimeni daca premierul si acolitii sai vor iesi, rapid, la rampa cu replici pe masura. Probabil ca guvernantii deja discuta de zor pozitia pe care intentioneaza sa o afiseze dupa publicarea raportului: sa fie preferabila atitudinea expectativei mute pana cand UE va uita, in cele din urma, de actualele-i nemultumiri?! Sau s-ar impune trecerea la o ofensiva directa, vestindu-se, din nou, Bruxelles-ului ca Romania este un stat suveran care refuza sa mai fie dadacit, absolut capabil sa faca fata insatisfactiilor Comisiei?
Balanta pare a inclina in favoarea variantei a doua: pe de o parte, liberalismul a fost spulberat, cu deplin succes, de Tariceanu o data cu apropierea sa de stanga. Mai mult, premierul este cel care a permis intensificarea amestecului statului in sfera economica, survenit in strictul interes al unora. Pe de alta parte, partidele mari au abandonat, de o buna bucata de vreme, retorica nationalista, in timp ce PRM pare sa se indrepte catre cimitirul politic – declinul formatiunii datorandu-se, cu destula probabilitate, inclusiv renuntarii la un nationalism imuabil. Retorica de tipul "Nu ne vindem tara" a avut insa o priza constanta in randurile electoratului rural si varstnic. Iar PNL curteaza, mai nou, respectivele segmente, risipindu-si, precum se stie, neinsemnatul excedent bugetar pe o majorare a pensiilor de care beneficiarii nu se pot bucura defel in conditiile scumpirilor care se tin lant de la introducerea masurii incoace.
2008 este anul bataliilor electorale cruciale. Ca atare, tentatia recurgerii la traditionala "reteta" à la Iliescu si Vadim, de resuscitare a mesajului nationalist pana recent apreciat de respectivele grupuri sociale, va fi, indubitabil, mare. Surprinzatoarea longevitate a guvernului s-a datorat, preponderent, capacitatii sale de (contra)atac in situatii in care parea sa detina optiuni cat se poate de limitate. Cum-necum, va trebui sa isi confrunte principalul rival, PD-L, cu o provocare substantiala – va miza, oare, pe cartea nationalismului artificial? Ramane de vazut – inclusiv daca democrat-liberalii se dovedesc suficient de maturi pentru a nu raspunde cu aceeasi moneda, optand sa lase riscantul joker pe mana liberalilor. Un lucru este cert, deocamdata – in istoria postdecembrista a Romaniei – doar partidele aflate intr-o disperata goana dupa voturi au recurs la stratagema nationalismului.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
