Revărsarea durerii din Coreea de Nord după moartea lui Kim Jong-il s-a manifestat la scară largă şi pare să fi zguduit întreaga populaţie. Însă nord-coreenii plâng cu sinceritate, sau se comportă, pur şi simplu, aşa cum cred că ar trebui s-o facă?
Semnalul a fost dat de către prezentatoarea televiziunii de stat, care era îmbrăcată în negru şi depunea eforturi considerabile pentru a nu izbucni în plâns.
După care a urmat o isterie în masă, cu lacrimi, jale şi pumni care loveau trotuarele, relatează BBC.
Bărbaţii şi femeile au fost cuprinşi de isteria de masă. „Cum a putut să ne părăsească?”, a întrebat o femeie cu lacrimile curgându-i pe obraji.
Tot ce nu este interzis, devine obligatoriu
Scenele amintesc de cele care au urmat morţii tatălui lui Kim Jong-il, Kim Il-sung, în 1994. Însă cât de autentică este durerea nord-coreenilor?
„Este aproape imposibil de ştiut”, a declarat Anthony Daniels, un psihiatru şi scriitor care a vizitat Coreea de Nord în 1989 ca membru al delegaţiei britanice la Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor.
„Acolo există un amestec teribil de frică, teroare şi teamă în legătură cu viitorul fiecăruia, de isterie de masă şi, poate, chiar de durere sinceră”, a declarat el. „Cred că nu vom cunoaşte niciodată realitatea. Există obstacole culturale imense. În plus, trebuie să vă amintiţi că, în cadrul acelui regim, tot ce nu este interzis, devine obligatoriu, aşa că este imposibil de ştiut care este adevărata lor stare de spirit”.
Isteria de masă, singura emoţie exprimată
Nici o exprimare a emoţiilor nu s-a făcut simţită în timpul vizitei sale din 1989, cu excepţia isteriei de masă.
„Când am fost pe un stadion imens iar Marele Conducător (Kim Il-sung) s-a arătat mulţimii, toţi s-au ridicat în picioare şi au început să i se închine, în sensul propriu al cuvântului, iar tribunele vuiau. Există posibilitatea ca aceşti oameni să facă toate aceste lucruri îndemnaţi de groaza pe care le-o stârnesc eventualele repercursiuni. Însă este posibil ca unii dintre ei să manifeste o credinţă autentică în Marele Conducător”, a declarat Anthony Daniels. „La urma urmei, când a murit Stalin, poporul a plâns în stradă, deşi într-un mod mai puţin exuberant decât în Coreea de Nord”.
Într-o mică măsură, au existat câteva exemple în Vest, când oamenii s-au simţit obligaţi să-şi exprime emoţiile. Atunci când a murit prinţesa Diana, multor oameni le-a fost teamă sau ruşine să se distanţeze faţă de doliul în masă.
Istericii au intrat în competiţie
În cartea sa „Nimic de invidiat: vieţi obişnuite în Coreea de Nord”, Barbara Demick a scris despre moartea lui Kim Il-sung din 1994: „Istericii durerii au intrat în competiţie: cine plânge mai tare?”
Un tânăr student din Phenian nu a simţit nimic în legătură cu moartea Marelui Conducător. „Întregul său viitor depindea de abilitatea sa de a plânge. Însă nu doar cariera şi calitatea de membru al Partidului Muncitorilor erau ameninţate. De manifestarea durerii depindea însăşi viaţa sa. Era o chestiune de viaţă şi de moarte”.
Autoarea a scris că studentul şi-a ţinut ochii deschişi până au început să-l usture şi să lacrimeze, după care a început să plângă în hohote, ca oricine altcineva.
Marele Conducător asigură bunăstarea naţiunii
Pentru mulţi nord-coreeni, reacţia a fost naturală, deoarece moartea unui lider îi determină pe nord-coreeni să-şi pună întrebări în legătură cu identitatea lor, cu siguranţa şi cu abilităţile lor de supravieţuire, a declarat Kerry Brown, şeful Programului Asiatic din cadrul Chatham House.
Aceasta este o naţiune care se simte întotdeauna pe picior de război şi care crede că Marele Conducător are grijă de popor şi veghează la bunăstarea sa, a declarat el. Dar nu ştim mai multe despre adevăratele sentimente ale nord-coreenilor decât ştim despre luptele pentru putere dintre elitele politice din ţara lor.
„Controlul informaţiilor este atât de mare, încât este posibil ca ei să resimtă, cu adevărat, un şoc. Este vorba despre isteria de masă, însă nu ştim dacă este vorba despre ceea ce în Occident numim mâhnire”, a declarat el.
Li s-a spus mereu că s-au aflat într-un război continuu cu SUA, iar marile victorii ale trecutului s-au datorat conducerii de fier. Prin urmare, este posibil ca, pentru mulţi nord-coreeni, pierderea Marelui Conducător să fie resimţită cu o reală îngrijorare. Cu toate acestea, durerea poporului din 1994 a fost mult mai şocantă, consideră Kerry Brown, deoarece popularitatea lui Kim Il-sung era mult mai mare decât cea a lui Kim Jong-il.
