Constantin Toiu dovedeste o longevitate scriitoriceasca remarcabila. Dupa ce, in ultimii ani, a publicat la Cartea Romaneasca o parte din memoriile sale, iata ca acum, in anul in care implineste nu mai putin de 83 de ani, revine la aceeasi editura cu un roman intitulat voit romantios, Istorisirile Signorei Sisi.
Cartea poate fi socotita un fel de continuare a proiectului de acum aproape doua decenii, Caderea in lume, roman care atunci era „pe muchie”, putand fi interzis datorita curajului cu care scriitorul aborda tema legionara. Ne amintim despre ce era vorba in carte. Un legionar deloc caricaturizat isi asuma o teribila penitenta, strabatand tara de la nord la sud etc. De data aceasta, desenul romanului urmeaza un alt contur. In centrul naratiunii se afla tot un legionar, Dinu Carauteanu, o minte stralucita, asa cum il portretizeaza autorul, in spatele caruia s-ar putea afla modelul unuia dintre ferventii discipoli ai lui Nae Ionescu, casatorit cu misterioasa Sisi, o femeie de vita, din familia Ghiculestilor, cu sange grecesc in vene, care priveste cu detasare si luare aminte patima pe care sotul ei o pune in idei, evident, periculoase. De cealalta parte se contureaza imaginea unui avocat, Schechter, in care nu putem sa nu-l recunoastem intr-o oarecare masura pe Mihail Sebastian (sau Bellu Silber), mai ales ca autorul nu uita sa ne spuna despre personaj ca are un deosebit cult al prieteniei.
Cartea nu este scrisa neaparat dintr-un unghi retrospectiv, adica romancierul nu se situeaza temporal doar dupa razboi, cand lucrurile devenisera clare, eroii de altadata ajung in puscarie sau in ierarhia partidului comunist. Romanul se deruleaza, daca se poate spune asa, ” in direct”, chiar in anii '30, cu tot ce se intampla atunci, bune si rele.
Camera de luat vederi a lui Constantin Toiu se deplaseaza permanent pentru a surprinde destinul personajelor sale din diferite unghiuri temporale si pentru a face actiunea captivanta. Personajele sunt numeroase si, intr-adevar, nu putem sa nu admiram capacitatea scriitorului de a le aduce in scena. Poate, daca in fiecare dintre acestea ar fi investit mai mult „destin”, atunci fresca realizata ar fi fost impresionanta, fiind vorba de peste 80 de ani din istoria Romaniei. Numai ca nu se intampla asa ceva. Considerand ca mai important decat culoarea este desenul, romancierul cu o mana sigura, de maestru, ne propune astfel o suita de desene pe care nu le coloreaza suficient sau le lasa asa in mod intentionat. Oricum, sa acoperi o perioada de timp atat de indelungata nu e la indemana oricui. La urma urmei, este chiar tragedia tarii noastre distruse de dictaturi, care cernuta prin filtrul istoriilor unei femei ce traieste foarte mult, in timp ce cei din jur mor, dobandeste o anumita gratie, un contur chiar ireal, ceva ce doar am visat si nu am trait vreodata. Estetic vorbind, in asemenea conditii desenul este preferabil culorii.
