Cercetătorul Adam Burakowski crede că impactul comunismului – și mai ales al lui Ceaușescu – asupra societății românești nu a fost atât de profund. Naționalismul era pentru Ceaușescu numai o unealtă de a controla societatea și de a-și menține puterea.
Interesat de România, pe care o consideră o țară foarte frumoasă, istoricul polonez Adam Burakowski a publicat câteva titluri dedicate istoriei noastre. Este vorba despre „O țară tristă plină de umor. Istoria României după anul 1989“, împreună cu Marius Stan, „Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul Carpaților“, ambele apărute la Editura Polirom, și „Sistemul politic al României contemporane“.
Istoricul a vorbit, într-un interviu pentru „România liberă“, despre cum era ţara noastră înainte și după 1989.
Erați copil în 1989. De unde interesul de mai târziu pentru studierea comunismului, în general, și a celui românesc, în special?
Adam Burakowski: În 1989 aveam 12 ani, dar chiar dacă eram copil îmi dădeam seama că vine o schimbare radicală a lumii în care trăiam. Amintirile mele despre comunism sunt legate mai ales de teroare și murdărie. Primele amintiri sunt legate de legea marțială, tancuri pe străzi, cozi la alimentare și probleme cu căldura.
După aceea a venit Cernobîl, toți acești sovietici bătrâni, și Gorbaciov, un clovn ridicol, despre care toată lumea râdea. Dar mai ales murdărie, murdărie peste tot. În vremea comunismului, în Polonia totul era murdar, toate locurile publice erau neglijate, murdare și miroseau a urină, ceea ce s-a schimbat radical după 1989. În 1995 trăiam deja într-o țară curată.
După 1989 mă întrebam des cum fusese posibil așa ceva, un sistem atât de ineficient și prost gestionat. Era ceva foarte irațional în toată povestea asta, cum de acest sistem a durat atât de mult, a fost atât de lung.
În vacanța din 1996 eram pentru prima dată în România. Aveam 19 ani, îmi începeam viața de adult. Erau ultimele luni ale guvernării Iliescu-Văcăroiu, dar eu nu știam nimic atunci despre asta. România îmi părea o țară foarte frumoasă și o găseam extrem de interesantă. Îmi aduc aminte că am stat de vorbă toată noaptea în trenul București-Satu Mare cu o româncă, Oana Drăgan o chema – ca orice istoric, am memorie bună -, vorbeam limba englezo-româno-polonă, despre tot și despre toate și, la un moment dat, ea mi-a spus: „Don’t go to Polonia, stay in Romania“. Și, într-un fel, am rămas în România.
Din aceste două motive care îmi stârneau interesul: pentru comunism și pentru România. Așa s-a născut cercetarea despre Ceaușescu.
Credeți că un astfel de subiect precum cel tratat în cartea despre perioada Ceaușescu mai interesează generația tânără? Mai ales acum, în contextul acestor frământări internaționale și al dezvoltării unor mișcări naționaliste?
A.B.: Ceaușescu este o parte din istoria recentă a României. Dacă asta va mai interesa generația tânără, nu știu, depinde mai ales de părinți, dacă ei îi ajută pe copii să descopere lumea sau nu. Un om poate să trăiască foarte bine fără să știe cine era Ceaușescu și ce s-a întâmplat atunci, dar nivelul lui de înțelegere a lumii contemporane va fi mai scăzut. E vorba de o parte importantă a istoriei României.
Ceaușescu era naționalist, dar mai ales era comunist, era un om de stânga, urmașul lui Marx și Engels. Era un idealist, voia să realizeze idealul comunist. Și a reușit să-l realizeze mai bine decât, de pildă, Jaruzelski. Bineînțeles, cel mai aproape de idealul comunist a fost Pol Pot, dar nici Ceaușescu nu a fost foarte departe de această ultimă țintă.
Naționalismul era pentru Ceaușescu numai o unealtă de a controla societatea și de a-și menține puterea. Nu văd similitudini între Ceaușescu și mișcările naționaliste contemporane din Europa de Vest. Aceste mișcări sunt, după părerea mea, mai ales o reacție la un tip de gândire politică reprezentată de Juncker, Schulz și alți colegi de-ai lor. Brexitiștii, de pildă, nu aveau un program pozitiv, aveau numai un program negativ, acela de a nega ceva, nu de a construi ceva. La fel și alții, Frontul Național francez, de pildă. Michel Houellebecq a făcut o descriere foarte reușită a Frontului. În ultimul său roman, „Soumission“ („Supunere“, apărut în România la Humanitas Fiction – n.r.) a scris: „Luptați pentru Franța? Dar care Franță?“.
Ceaușescu, dimpotrivă, avea un program pozitiv dezvoltat. Era un program comunist. Voia să creeze un «om nou», o societate de oameni atomizați, fără familie, fără relații, fără prieteni, toți ascultători ai partidului unic. O societate de roboți, fără viață spirituală, concentrați numai la muncă și mâncare. Din cauza asta nu văd nicio legătură între mișcările contemporane din Vest și Ceaușescu.
De ce considerați că este important ca la peste 25 de ani de la căderea comunismului să continuăm să aducem în atenția publică acest regim?
A.B.: Sunt mai multe aspecte ale comunismului românesc, care nu sunt cercetate. Acum, comunismul nu prea provoacă emoții și poate să fie cercetat ca istoria antică – sine ira et studio.
Acum, la peste 25 de ani după prăbușirea regimului totalitar, văd clar că impactul comunismului – și mai ales al lui Ceaușescu – asupra societății românești nu era atât de profund cum gândea toată lumea în anii ’90. România contemporană e mai similară cu cea descrisă de Ion Luca Caragiale decât cu cea descrisă de Marin Preda. Comunismul era un „cul de sac», din care Europa de Est s-a retras. E important să nu mai mergem niciodată în acest „cul de sac“, să nu mai repetăm greșeli din trecut.
Credeți că istoria comunismului ar trebui studiată în școală? Și dacă da, de ce credeți că ar fi important?
A.B.: După mine toată istoria contemporană trebuie studiată în școală, nu numai comunismul, dar și perioada postdecembristă. Istoria, matematica, limba maternă, limbile străine – acestea trebuie predate la școală, dacă vrem să educăm o generație inteligentă.
Mai este oportun acum un proces al comunismului? S-ar fi schimbat cursul istoriei dacă acest proces s-ar fi făcut imediat după 1989?
A.B.: E necesar să-i punem sub judecată pe toți cei responsabili de crime, chiar dacă acum au 90 de ani sau mai mult. Din păcate, în Polonia asta nu s-a întâmplat. Cei responsabili de crime, de legea marțială, mai ales generalul Wojciech Jaruzelski și șeful securității Czesław Kiszczak, au trăit până în ultimele lor zile într-o bogăție extraordinară, înconjurați de intelectuali care îi aplaudau. Cei doi, Jaruzelski și Kiszczak, își exprimau întotdeauna pentru victime numai dispreț și ură.
Ceaușescu era mai puțin inteligent decât colegii lui din alte state, n-a înțeles procesele sociale și politice, el voia să apere comunismul, care era anacronic în 1989. Jaruzelski a înțeles despre ce este vorba, Ceaușescu nu.
Din păcate, fiind istoric, nu pot să vorbesc despre ceea ce ar fi posibil dacă etc., ci numai despre ceea ce s-a întâmplat, deci nu pot să răspund la întrebarea despre cum ar fi fost dacă ar fi avut loc un proces al comunismului imediat după 1989. Dacă un proces e necesar acum? Nu cred că ar fi înțeles de societate, care pur și simplu a uitat perioada aceea.
Considerați că un popor învață ceva din greșelile trecutului? În ce măsură faptele trecutului se pot repeta?
A.B.: Se pare că popoarele învață din istorie, dar nu întotdeauna ceea ce trebuie învățat.
Cum vedeți mișcările și transformările din Europa de Est, în general, și din România, în special, azi, la 25 de ani de la căderea comunismului?
A.B.: Acum, după mine, România merge pe un alt drum decât alte țări ale Europei. Un val de mișcări anti-sistem (sau care par așa) năvălește în Vest, dar și în regiunea noastră. Dar în România este stabilitate politică. În ultimul an am publicat o carte în Polonia despre sistemul politic al României contemporane, în care dovedesc că sistemul românesc e unul dintre cele mai stabile, dacă nu cel mai stabil, din toată Europa Centrală și de Est. Sunt trei curente politice: aripa Iliescu, aripa Roman și aripa Patriciu, dacă pot să folosesc numele creatorilor lor. Acum, la putere e o alianță aripa Roman cu aripa Patriciu, după alegeri va fi aripa Iliescu, poate tot cu aripa Patriciu, poate fără ea. Dar totul rămâne într-o familie. După tragedia enormă de la Colectiv au fost câteva proteste care au arătat că oamenii care vor să schimbe ceva sunt puțini, foarte puțini, și sunt slabi, neorganizați. Înfrângerea acestor proteste a arătat clar: nu există dorința societății de a schimba ceva. Nici partidul lui Nicușor Dan (care după mine nu e reformist deloc, dar asta e o altă poveste) n-a reușit să fie ceva mai mult decât o senzație de un sezon, ceva de genul
PP-DD sau, mai vechi, partidul lui Ilie Verdeț.Deci, România, spre deosebire de alte țări, poate să rămână stabilă.
De ce în cartea despre Ceaușescu ați adăugat Geniul Carpaților?
A.B.: În Polonia lumea râdea de cultul personalității al lui Ceaușescu. Toată lumea știa aceste porecle inventate de propagandiști: Geniul Carpaților, Dunărea gândurilor, Marele cârmaci. Când merg prin Grădina Icoanei văd bustul unui propagandist de o mare calitate. Îl întrebați pe el de ce Geniul Carpaților. Eu am folosit pur și simplu o poreclă sub care era Ceaușescu cunoscut în țara mea.
În contextul revoluției din decembrie 1989, a fost bine sau rău că l-am executat pe Ceaușescu? Se putea proceda altfel?
A.B.: În legătură cu acest aspect sunt de acord cu majoritatea românilor, mi se pare că Ceaușescu a primit o pedeapsă dreaptă, chiar dacă procesul a fost o farsă, iar el a fost împușcat de noii conducători pentru că ei îl considerau o primejdie pentru puterea lor. Ceaușescu știa prea mult, avea bani și era hotărât să lupte. A fost eliminat ca și predecesorii lui, ca Ștefan Foriș, de pildă.
Privind cu ochii cetățeanului polonez de acum și ai istoricului comunismului din România, unde se unesc și unde se despart comunismul polonez și cel românesc?
A.B.: Cea mai mare deosebire mi se pare că după prăbușirea lui Gomułka, în 1970, în Polonia nimeni nu credea în comunism ca idee. Poate doar niște indivizi obscuri, o mână de oameni, nu mai mult. Dar, în România, Ceaușescu credea, până în ultimele lui clipe a crezut în comunism. De aici provin și alte deosebiri – România era mai aproape de comunismul ideal decât Polonia. Așa cum am spus deja, cea mai aproape de idealul comunist era Cambodgia lui Pol Pot. Iar în Europa, Albania.
Ce șanse are comunismul să revină ca formă de stat?
A.B.: Comunismul mai există în anumite țări ale lumii contemporane: Coreea de Nord, Cuba, parțial China. În India e destul de puternic partidul comunist PCM, dar acest partid nu mai este, de fapt, atât de comunist. Deci ici și colo mai există comuniști. Dar șansele de întoarcere a comunismului în Europa Centrală și de Est mi se par zero. Nu suntem, în zona noastră, radicali. Întotdeauna radicalismul a venit din Vest sau din Est la noi, nu este indigen.
Ar trebui ca România și Polonia să-și facă griji vizavi de politica actuală a lui Putin?
A.B.: Da, acesta este un radicalism care vine din Est. Acum Rusia e în criză și poate să fie agresivă. Dar situația noastră geopolitică se schimbă. Noi, cei din Europa Centrală și de Est, eram întotdeauna între Rusia și Germania. Acum, aceste țări nu mai sunt atât de importante ca altădată. Puterile asiatice cresc repede, mai ales China, dar și India. Trebuie să cooperăm cu aceste țări. China are două proiecte pentru zona noastră: 16+1 și One Belt One Road. Vom vedea ce va ieși din ele, dar eu sper că vor fi folositoare pentru noi.
Din cauza asta, dar nu numai din cauza asta, mi-am schimbat interesul științific. Sunt acum specialist în India contemporană.
CV
Adam Burakowski este istoric, doctor în politologie, absolvent al Institutului de Istorie al Universității din Varșovia și al Institutului de Studii pentru Europa de Est al aceleiași universități. Din 2015 este profesor în cadrul Institutului de Studii Politice al Academiei Poloneze de Științe. Începând din 2009 este membru al conducerii Grupului pentru Interese Economice Europene al Euranet și, din 2013, al Euranet Plus.
