Istoria de un secol a unui istoric

Neagu Djuvara s-a întors din exil în 1990, la 73 de ani. Până atunci, spune istoricul, “viața mea fusese o uriașă paranteză”. Viața lui a început cu adevărat  “în clipa în care părea că se sfârșește”, observă Gabriel Liiceanu, în prefața cărții surpriză pregătită pentru centenarul celui mai mare istoric român în viață, “444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara” (Editura Humanitas, 2016): “Este singurul dintre cei plecați care a cunoscut împlinirea nu în exil, ci după revenirea din el, și asta într-o perioadă a vieții care s-a întins între 73 și 100 de ani”.

Neagu Djuvara și-a făcut liceul la Nisa (unde era mai ieftin decât în România) și la Paris. În 1937 a obținut licența în istorie la Sorbona și tot atunci, la doar 21 de ani, se căsătorește cu France Henriette Marie Gaillet. În 1938 se naște singura lor fiică, Domnica. În 1940 își ia licența în Drept la Paris, iar apoi devine doctor în drept: 50 de ani a avut de lucru  “numai pe baza acestui doctorat”, mărturisește mai târziu Djuvara. În schimb istoria, pe care a practicat-o numai “sâmbăta și duminica” a fost pentru el “un exercițiu de vacanță”.  În 1940 se întoarce în țară să-și facă stagiul militar: “în acea vreme nici nu-ți trecea prin minte să emigrezi. Era o chestiune de onoare să nu-ți renegi patria”.

Până în 1943 este trimis pe frontul de Est, unde ajunge cu trupele române până la Odessa. În amintirile lui povestește despre un marș făcut spre Cetatea Albă, de 75 de kilometri: “la 2 dimineața când finalmente fuseserăm opriți, nu-mi mai rămăsese decât jumătate de bidon de apă de băut. Muream de sete. Umblasem de ore și ore, era luna august. Ei bine, disciplina îmi intrase în cap în așa fel, încât jumătatea aia de apă din bidon am vărsat-o ca să mă spăl pe picioare (…) Era mai important să nu fac răni la picioare, decât să înghit apă când aveam gura pungă”.

A lucrat pentru refugiații români

În 1943 are “norocul” să ajungă la Ministerul de Externe, la început la direcția Cifrului, apoi din 1944 până în 1947 la legația de la Stockholm. Acolo se îndrăgostește de Mia, care la 26 de ani era încă virgină, dar Djuvara nu s-a putut hotărî ­să-și “înșele” soția rămasă în țară după ocupație. Apoi până în 1961 lucrează pentru refugiații români și pentru Radio Europa Liberă. Între 1961 și 1984 este consilier diplomatic și juridic al președintelui din Niger: “a fost o experiență extrem de dură, dar pasionantă în același timp. N-am crezut că voi putea rezista, mai ales din cauza ­climei de-a dreptul înfricoșătoare – șase luni pe an, temperatura oscilează între 40 și 47°C la umbră. 

În prima săptămână de ședere am vrut să fug. Până la urmă am rămas 23 de ani, timp în care am călătorit mult, am obținut titlul de doctor în istorie la Sorbona și am publicat mai multe cărți la edituri de prestigiu din Franța”. La 55 de ani își susține teza de doctorat “Civilisations et lois historiques” (Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, Humanitas, 2013) sub îndrumarea cunoscutului  Raymond Aron. La 72 de ani, în 1989 este licențiat al Institutului de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris. 

După 1991 începe să predea la Facultatea de Istorie a Universității București și în ultimii 15 ani ajunge unul dintre cei mai îndrăgiți intelectuali ai României, “eliberând”, după cum spune Liiceanu “scrierea istoriei noastre de toate «minciunile necesare», de mitul purității daco-romane a poporului român pe care se sprijină istoriografia noastră dispusă să slujească mereu, manipulând istoria, un regim politic sau altul”.

O carte pe an

De când s-a întors în țară ­Neagu Djuvara a scos aproape în fiecare an câte o carte, cea mai de succes fiind “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, care a apărut atât ca o colecție de CD-uri cu vocea autorului, cât și tipărită în nenumărate ediții.

Într-un interviu pe care ni l-a dat acum cinci ani, ne-a descris programul lui zilnic: dimineața “sunt foarte încet cu îmbrăcatul”, “mănânc copios micul dejun, cu un ou, pâine prăjită, dulceaţă”, “treisferturi de ceas îmi ia numai micul dejun”; “niciodată, nici dacă stau toată ziua în casă, nu rămân nebărbierit. Printre lucrurile care mă enervează cel mai mult este şi acela că văd mulţi români nebărbieriţi pe stradă”; “după ce mă îmi fac toaleta şi mă îmbrac frumos, dimineţile le pierd. Ies un ceas afară ca ­să-mi fac cumpărături sau îmi găsesc alte motive să ies afară şi să merg pe jos măcar o oră.

Foarte, foarte rar fac această plimbare gratuit. În general, îmi găsesc un scop, merg pe jos până la Obor sau până la Poştă, orice ca să consum această oră în care trebuie să umblu, pe urmă, când ajung acasă, mai scriu o scrisoare sau  mai citesc ceva până se face ora prânzului. Dar niciodată nu încep cu adevărat să lucrez serios dimineaţa, ci abia după ce am mâncat prânzul, am făcut siesta, am băut o cafea”; siesta, “jumătatea de oră pe care o dorm după-amiaza este foarte importantă şi am învăţat-o când eram în Africa. Din cauza căldurii făceam zilnic o siestă de un ceas şi după aceea mi-a devenit nărav”. “Dacă siesta aceasta depăşeşte o jumătate de ceas sau un ceas nu mai e bună, fiindcă, pe urmă, intri în somnul ­profund şi te scoli mofluz.

O siestă de o ­jumătate de ceas ­este, în schimb, foarte ­utilă şi-mi aduc aminte de Churchill, care chiar în momentele bombardamentelor germane asupra ­Londrei,  îşi făcea siesta lui zilnică, fără de care  nu era capabil să fie în ­formă. Această siestă este ­foarte utilă”. “Dimineaţa nu pot scrie, ­fiindcă sunt neinspirat. E o chestie foarte veche, de când eram student, lucrez după ora 17”.  

Cu tot dragul, Moș Neagu

Gabriel Liiceanu mărturisește în “444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”, apărută la Editura Humanitas pentru a sărbători centenarul celui mai iubit istoric român, că “eterna tinerețe” a lui Neagu Djuvara l-a “uimit” și pe el și pe ceialalți care l-au cunoscut: “bătrânețea ne ia în primire când începem să deschidem poarta tristeții și a încruntării. Pe Djuvara nu l-am văzut niciodată trist. De când îl știu, râde cu o voluptate, care te face să crezi că abordarea unei mine grave este o formă de impolitețe”. Liiceanu povestește în prefața la cartea surpriză dedicată marelui istoric că Djuvara i-a spus că secretul tinereții lui e legat de faptul că adoră călăria și că “învățase de mic copil că frumusețea cailor ține de temeinicia cu care sunt țesălați cu o perie tare. Drept care, își luase obiceiul să se frece, la dușul matinal, cu o mănușă extrem de aspră și cu o bandă la fel, prevăzută cu două mânere”. 

Fiindcă s-a arătat interesat de aceste accesorii anti-aging, Gabriel Liiceanu le-a primit împreună cu o carte de vizită pe care scria: “Dragului meu prieten Gavriil Liiceanu, filozof, profesor, editor – și fruntaș spiritual în «ticăloasa noastră țară» post-comunistă, această bandă și această mănușă de fricție (gant de crin – fr. Crin, «păr de coamă sau de coadă de cal»), ca să-l îndemn să se fricționeze strașnic cu ele zilnic, dimineața și seara, așa cum fac eu de 78 de ani, de când am ieșit de la internat; căci sunt încredințat că această caznă zilnică auto-impusă a fost un puternic adjuvant la longevitatea mea (altfel de origine pesemne genetică…). Cu tot dragul, MoșNeagu”.

Dincolo de toate acestea, exercițiul intelectual permanent al istoricului, curiozitatea lui fără margini și dorința de a le spune românilor adevărul despre trecutul lor mai mult sau mai puțin îndepărtat au contribuit la fel de mult la “tinerețea fără bătrânețe” a lui Neagu Djuvara.

Bibliografie

Cele mai importante cărţi ale lui Neagu Djuvara

Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne; O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri; Cum s-a născut poporul român; Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii; De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul; Însemnările lui Georges Milesco (roman); Amintiri şi poveşti mai deocheate; Amintiri din pribegie; Există istorie adevărată?; Thocomerius–Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti; Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie; Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI–XX).

18/31 august este data de naștere a istoricului Neagu Djuvara. Acesta s-a născut la București, într-o familie de origine aromână, aşezată aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni de seamă.

La 100 de ani de viață, Neagu Djuvara a primit cadou o carte. (Foto: Mediafax)