După ce sodaţii americani au ars Coranul la baza aeriană din Bagram, în Afganistan, protestele continuă, iar ameninţările cu moartea se înmulţesc. În acest proces, America are trei puncte slabe.
Unul este presa americană, ale cărei relatări subliniază simplist şi amplifică faptul că nu au habar de ce se întâmplă în realitate acolo, de acţiunile care au determinat apariţia protestelor.
Jurnaliştii profesionişti sunt obligaţi să răspundă la cinci întrebări esenţiale: cine, ce, unde, de ce şi cum. Însă, citind textele de la Associated Press, New York Times şi The Washington Post, printre altele, am încercat să adun multă informaţie înainte să îmi fac o părere despre ce s-a întâmplat de fapt cu Coranul. Jurnaliştii au amplificat conflictul, dar nimeni nu a oferit o relatare clară a faptelor: cine ce a făcut, cine pe cine a lăsat în pace şi de ce.
Au fost acele exemplare din Coran arse în faţa oficialilor americani, aşa cum se arată într-un raport al Statelor Unite? Sau au fost aduse pentru a fi incinerate de soldaţi, ca parte a unei literaturi extremiste şi pentru că deţinuţii le foloseau ca mijloace de comunicare, fiind mână în mână cu muncitorii afgani, care îi ajutau să trimită mesajele, aşa cum arată un alt raport?
Aceste relatări mohorâte, fără actanţi şi acţiuni bine definite (incredibil, The New York Times nu a descris momentul incendierii), arată ce se întâmplă când publicaţiile importante scriu după dictare ce spune Pentagonul.
Al doilea punct slab al Statelor Unite este politizarea acestui afront teribil. Candidatul republican la prezidenţiale, Newt Gingrich, a calificat scuzele lui Obama drept o „predare”, în timp ce un alt candidat republican, Rick Santorum, s-a declarat jignit de oricine ar spune că America poartă vreo „vină”.
Absenţa perspectivelor demonstrează ignoranţa culturală care a transformat intervenţiile militare americane în catastrofe politice. Şi eu fac parte dintr‑o altă cultură, iudaismul, care are legături comune cu islamul. În cele două religii, textele sacre sunt privite ca fiind, într-un fel, fiinţe vii. Şi noi, evreii, le „îngropăm” când sunt foarte vechi şi le tratăm conform unui ritual când sunt „în viaţă” – folosim degetare de argint pentru a evita să le profanăm cu mâinile noastre, le îmbrăcăm în catifea şi le sărutăm când cad pe jos.
Arderea textelor sfinte ale unui popor cucerit trimite un mesaj extrem de concret: le poţi face orice acestor oameni. Aşa cum a scris Heinrich Heine, referindu-se la momentul în care Inchiziţia spaniolă a ars Coranul, „unde ard cărţile, vor arde şi oamenii”. Evreii înţeleg asta foarte bine: de la Inchiziţie la masacrele cazacilor şi Noaptea de Cristal, agresorii au distrus Torah în spiritul logicii de a distruge evreii.
Al treilea punct mort este aproape prea sensibil pentru a mai discuta despre el şi ar putea explica de ce nici una din marile publicaţii ale Statelor Unite nu a relatat cum trebuie despre eveniment: arderea acestor cărţi nu s-a produs pe vreo stradă din Kabul, ci la Bagram. Coranul a fost ars la o bază americană care îndeplineşte toate însuşirile din dicţionar ale unui lagăr de concentrare.
În 2009, Spiegel Online a făcut o galerie despre Bagram, intitulată „Camera de tortură a Americii”. În articolul „Guantanamo uitat”, s-a scris că 600 de oameni erau închişi la Bagram, fără să fie acuzaţi de nimic. Cu toţii erau calificaţi drept „inamici combatanţi”, permiţându‑le Statelor Unite să pretindă că acei oameni nu pot fi protejaţi de Convenţia de la Geneva. Un procuror militar a declarat că, în comparaţie cu Bagram, Guantanamo Bay este „un hotel drăguţ”.
Şeicul Khalid Mohammad, descris de Statele Unite drept „arhitectul 9/11″, le-a spus celor de la Crucea Roşie că la Bagram a suferit numeroase abuzuri sexuale: „Am fost obligat să mă întind pe podea cu faţa în jos. Mi-a fost introdus un tub în anus şi cineva turna apă în el”. Un alt prizonier, Raymond Azar, a depus mărturie că zece agenţi FBI l-au răpit, i-au arătat fotografii cu familia lui şi i-au spus că, dacă nu va coopera, nu-i va mai vedea niciodată.
BBC a adunat, în 2010, mărturiile a nouă prizonieri care au spus că abuzurile împotriva oamenilor continuă la Bagram. Fiecare prizonier a descris „o închisoare secretă” înăuntrul închisorii, numită „gaura neagră”. Deţinuţii erau expuşi, din timp în timp, la temperaturi extrem de scăzute, erau privaţi de somn şi supuşi şi altor abuzuri. Unul dintre ei a povestit cum un soldat american i-a scos dinţii cu puşca şi cum a fost forţat să danseze de câte ori voia să meargă la toaletă.
Un alt reportaj a confirmat relatările din 2010, iar luna trecută BBC a relatat că numărul deţinuţilor de la Bagram a ajuns la 3.000, iar investigaţiile desfăşurate de autorităţile afgane au arătat că oamenii sunt în continuare torturaţi acolo – mai ales expuşi la temperaturi scăzute şi umilinţe sexuale.
Desigur, întrucât militarii americani pot reţine pe oricine în Afganistan, fără să îi acuze de nimic, toată ţara trăieşte sub semnul terorilor de la Bagram. Arderea acelor exemplare din Coran este un simbol clar al acestei ameninţări sistematice.
Aşa că, în timp ce Obama continuă să îşi ceară scuze pentru arderea Coranului, trebuie să înţelegem că furia afganilor este răspunsul unei răni şi mai adânci a poporului.
Obama ar trebui să-şi ceară scuze pentru afganii răpiţi, pentru că îi ţine închişi la Bagram fără să-i acuze de nimic, pentru că îi forţează să stea în cuşti, pentru că nu permite Crucii Roşii şi Semilunii Roşii să îi viziteze şi să le acorde îngrijiri, pentru că le confiscă, fără nici un drept, scrisorile de la familie, pentru că îi torturează şi îi abuzează sexual, pentru că aruncă o umbră de frică asupra ţării.
Coranul interzice astfel de acte de nedreptate şi cruzime. La fel şi Biblia.
NAOMI WOLF ESTE ACTIVISTĂ POLITICĂ ŞI CRITIC SOCIAL. CEA MAI RECENTĂ CARTE A EI ESTE „GIVE ME LIBERTY: A HANDBOOK FOR AMERICAN REVOLUTIONARIES” (DAŢI-MI LIBERTATE: MANUAL PENTRU REVOLUŢIONARII AMERICANI”).
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2012. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
