Lupta dintre presedinte si premier, care de-a lungul timpului a asumat diverse forme, cunoaste acum o noua si oarecum surprinzatoare ipostaza. Este vorba de retragerea trupelor noastre din Irak. Lucrurile sunt in general cunoscute, sa le reluam totusi.
Se stie, din momentul in care, sub mandat ONU, trupele romanesti au plecat spre Irak si Afganistan, nationalistii inraiti, prin goarnele lor ragusite, s-au intrecut unii pe altii ca sa se opuna unei asemenea insarcinari. Din campania lor nu aveau cum sa lipseasca accentele sentimentale tocmai pentru a flagela mai sever aceasta implicare militara in strainatate. Or sa mai moara ofiteri, subofiteri si soldati romani! Pentru ce? Ce treaba avem noi in Irak? Ce ne leaga de legendarele rauri Tigru si Eufrat? Punctul acesta de vedere, limitat, dar bine dozat emotional, s-a bucurat Ð cum era si logic Ð de o anumita audienta. Cei care s-au aflat la conducerea tarii nu s-au lasat insa impresionati de asemenea argumente si au actionat in consecinta. Romania, incorporata in Alianta Nord-Atlantica, de acum incolo nu mai traieste doar pentru ea si pentru mica ei gospodarie. De vreme ce suntem membri NATO si ne-am bucurat pana peste fire de faptul ca americanii ne-au luat sub mantia lor protectoare, avem si obligatii. Una dintre acestea o reprezinta tocmai participarea la asemenea misiuni internationale, alaturi de alte state membre ale aceleiasi aliante, tocmai pentru a stabiliza anumite zone nesigure de pe glob. In acest fel, axa basesciana Bucuresti-Londra-Washington a fulgerat triumfator si ne-am pomenit cu trupe la sute si mii de kilometri de tara. Numai ca acolo nu era o tabara de vacanta, ci razboi. Asa cum au prevazut sumbrele Casandre, au inceput sa moara oameni. Nu multi Ð fata de cati americani au cazut, victimele noastre parca nici nu ar conta Ð, dar cand e vorba de moarte judecata cantitativa e cea mai mare ofensa. Ce si-au spus atunci unii politicieni tragand cu coada ochiului la ce se intampla in Europa? Hai sa castigam ceva capital de pe urma tragediei unor familii! Lacrimile lor ne sunt noua de folos. Cum mai toate tarile europene s-au saturat de experienta irakiana, de ce sa fim noi mai catolici decat Papa?! Doar nu l-a dat niciodata afara din casa onoarea pe roman! Sau ce mai conteaza onoarea in ziua de azi?! Au plecat italienii, sa plecam si noi! Nu s-a spart frontul la Stalingrad tot pe flancul sustinut de fratii nostri de la Ram?!
S-a vazut, Traian Basescu stie sa planga ca nimeni altul. A plans la retragerea lui Stolojan, bate scolile, spitalele, santierele, a plans si acum, impreuna cu fiica ultimei victime din Irak, logic ar fi fost ca de la el, mai de stanga si mai populist, sa plece ideea retragerii trupelor din Irak.
Nu ar fi fost deloc socant ca printr-o retorica larga, care il si caracterizeaza, sa lanseze spre urechile noastre avide de noutati o asemenea decizie. Dar n-a facut asa ceva, consilierii l-au sfatuit sa mai aiba rabdare sa nu se arunce, de parca ar fi banuit ca altii or sa muste din momeala. Iar acesti „altii” au fost liberalii, adica doi dintre ei cu functii grele, care si-au spus sa nu piarda ocazia si sa fie primii care isi pot arata oficial umanitatea.
Cancelariile straine au fost luate ca din oala, dar ele nu stiu ca in Romania concurenta politica e la mare pret. Traian Basescu a incercat sa repare lucrurile. Pentru moment. Ca sa castigam, mutam si Irakul in Bucuresti.
