Cine ajunge pe strada unde se afla ruinele de la Curtea Veche ar face o mare greseala daca nu ar vizita si o expozitie, cum probabil nu a fost alta pana acum, deschisa in incinta unui anticariat.
Cel care a gandit expozitia si care i-a imprimat astfel o puternica originalitate nu este altcineva decat maestrul Ion Grigorescu, artist binecunoscut pentru lucrarile sale stranii, dar deloc suficiente lor insele, lucrari care folosind toate atuurile artei moderne fug din modernitate si exploreaza zonele adanci ale omului religios.
Dar ce cuprinde expozitia? In primul rand nu se poate spune ca ar avea un singur autor. Desigur, cel care a conceput-o este Ion Grigorescu insusi, dar el, tocmai spre a nu iesi prea mult in evidenta, a apelat la o idee originala. Astfel, a strans in acel spatiu lucrari, obiecte, fotografii ale tuturor din familia sa care, mai mult sau mai putin, au avut si au tangenta cu arta, pentru care obiectul ca atare nu este un simplu obiect inanimat, ci un semn care vorbeste omului si prin care omul la randul lui vrea sa se faca mai usor inteles in lume. Intalnim astfel semnatura sotiei artistului, Ruxandra Grigorescu, a fratelui sau, a copiilor, a soacrei, a bunicii, a cumnatilor, apare la un moment dat si scriitorul Radu Petrescu despre care nu stiam ca prin alianta se inrudeste cu Ion Grigorescu, ale carui tablouri delicate amintesc de proza sa, alte lucrari ale Adelei Petrescu, sotia prozatorului, la randul ei ramura desprinsa din trunchiul mare al familiei ce expune.
Tocmai fiindca nu avem de-a face cu o expozitie clasica suntem tentati sa credem ca nici nu este expozitie si deci orice comentariu ar deveni inutil. Oare nu e vorba de ceva intim, personal, in care nu trebuie sa ne varam nasul? Oare nu exista in fiecare casa o asemenea caseta cu amintiri, cu vestigii gingase, cu tot felul de lucruri pe care omul le-a creat fara a-si fi pus problema valorii lor universale, ci doar pentru a-si consemna astfel trecerea pe pamant?
Adevarul se afla la mijloc. Ion Grigorescu a adunat tablouri, scoarte, desene naive, fotografii nu fiindca a fost manat de impulsul de-a se aseza in centrul atentiei, nu pentru a-si uniciza familia si a face din existenta ei un eveniment public, ci pentru ca si-a dat seama ca in acest fel ne poate intinde crestineste o mana de ajutor. Adica sa ne aminteasca un lucru elementar: acela ca oricat de alienati am fi, oricat de dificile ar fi raporturile intr-o familie in care membrii ei nu se mai iubesc, pana la urma sau in strafunduri exista totusi ceva care poate reface tesutul familial, amintiri, obiecte aparent anodine, dar incarcate de semnificatie, pe care privindu-le, adunandu-le laolalta intr-un moment de tihna, putem sa ne regasim pe noi insine si astfel sa fim salvati.
Expozitia de la Anticariat Curtea Veche este o invitatie sau, mai corect spus, o rugaminte adresata tuturor familiilor de a-si aminti ca sunt un trunchi cu multe ramuri, ceea ce da sentimentul trainiciei si combate pustiul singuratatii.
