E periculos să credem că sfârşitul SIDA e pe-aproape. Aproximativ 30 de milioane de oameni din întreaga lume trăiesc cu o infecţie HIV, iar un număr la fel de mare riscă o infectare în următorul deceniu, dacă tendinţa actuală se menţine. Finanţările guvernamentale din statele dezvoltate scad: un trend care trebuie inversat. Dar trebuie să admitem, de asemenea, că miliarde de dolari au fost cheltuiţi pe încercări bineintenţionate de a salva vieţi, fără să existe însă – iată un lucru alarmant – evaluări pertinente ale performanţelor acestor sume investite.
Acest lucru e valabil nu doar pentru campaniile pro-abstinenţă, pentru a căror eficacitate nu există dovezi, ci şi pentru multe alte măsuri de combatere a SIDA. La nivel sistemic, nu ştim ce, unde şi de ce funcţionează – sau cum să emulăm succesele.
În proiectul RethinkHIV, Centrul Consensului de la Copenhaga şi Fundaţia Rush au solicitat unui număr de 30 de economişti de top specializaţi pe impactul HIV ca, împreună cu epidemiologi, experţi în demografie şi profesionişti în specialităţi medicale, să analizeze cele mai promiţătoare reacţii la epidemie din zona cea mai lovită, adică Africa Subsahariană. Li s-a cerut să analizeze ce rezultate s-ar putea obţine cu investiţii suplimentare în şase domenii-cheie: prevenirea transmiterii pe cale sexuală, reducerea transmiterii pe căi non-sexuale, tratamentul celor bolnavi, iniţiative de utilizare a politicilor sociale şi consolidare a sistemelor de sănătate în combaterea HIV/SIDA şi, în cele din urmă, cercetări în domeniul vaccinurilor.
Studiile oferă prima încercare cuprinzătoare de folosire a unei analize cost-beneficiu în stabilirea de priorităţi. Abordarea economică poate oferi o perspectivă proaspătă, pentru că ne arată cum diferă impactul pentru societate în funcţie de opţiunile de cheltuire. Dintre investiţiile de luat în calcul, unele sunt foarte scumpe şi obţin destul de puţine rezultate, altele sunt remarcabil de ieftine şi incredibil de eficiente. Indiferent că e vorba de SIDA sau de alte probleme, fondurile adiţionale trebuie cheltuite mai întâi acolo unde putem obţine cele mai bune rezultate în raport cu banii investiţi.
Pentru a declanşa un dialog despre priorităţile în combaterea HIV/SIDA pe baza cercetării RethinkHIV, Centrul Consensului de la Copenhaga şi Fundaţia Rush au solicitat şi cinci economişti din topul mondial – inclusiv trei laureaţi ai premiului Nobel – să-şi formuleze propriile concluzii privind cel mai bun mod de cheltuire a finanţărilor suplimentare. Ei s-au concentrat pe cinci investiţii despre care cred că ar trebui să fie în capul listei de opţiuni a decidenţilor.
Cel mai important şi urgent pas identificat a fost investiţia în dezvoltarea unui vaccin pentru HIV. În mod clar, e vorba de un răspuns pe termen lung la epidemie: studii realizate de Dean Jamison şi Robert Hecht pentru RethinkHIV sugerează că mai avem cam 20 de ani până la o vaccinare pe scară largă, iar o creştere a fondurilor actuale cu 10%, adică 100 de milioane dolari anual, ar scurta semnificativ această proiecţie. Ar fi astfel salvate milioane de vieţi, pe termen lung s-ar putea poate chiar punem capăt epidemiei, iar pe termen scurt bagajul de informaţie ştiinţifică ar creşte considerabil. Pentru fiecare dolar cheltuit, beneficiile ar fi probabil de ordinul câtorva zeci de dolari.
Ca reacţie pe termen mai scurt, laureaţii premiului Nobel au fost convinşi de studiile lui Lori Bollinger, care arată că am putea eradica transmiterea HIV de la mamă la copil până în 2015 cu o investiţie suplimentară de doar 140 milioane dolari pe an. În 2008, aproximativ 350.000 de copii au contractat virusul prin sarcină, travaliu, naştere sau alăptare – numărul corespunde cam unei cincimi din totalul noilor infecţii. Din moment ce avem programe atât de eficiente financiar pentru a stopa această tragedie, argumentul pentru aceste investiţii ar fi foarte convingător, au concluzionat laureaţii.
La fel se întâmplă şi cu creşterea siguranţei transfuziilor de sânge. Bollinger a calculat că o investiţie anuală de două milioane de dolari pe termen de cinci ani ar duce la o siguranţă de 100% a transfuzilor până în 2015. Astfel s-ar evita peste 131.000 de infecţii cu HIV şi s-ar reduce concomitent teama de infecţie pentru cei aproape o jumătate de miliard de oameni care beneficiază de transfuzii de sânge neverificat.
Laureaţii au mai ajuns la concluzia că circumcizia ar reprezenta o excelentă utilizare a fondurilor. Ei s-au concentrat mai ales pe beneficiile pe termen lung, argumentând că există un potenţial imens neexploatat al introducerii acestei practici foarte ieftine peste tot în Africa.
Ştim că circumcizia bărbaţilor adulţi reduce probabilitatea transmiterii de la femeie la bărbat cu până la 60%. Cercetările făcute de Jere Behrman şi Hans-Peter Kohler de la Universitatea Pennsylvania arată clar că accentul real ar trebui să fie pus pe găsirea celor mai bune căi de extindere a eforturilor de circumcizie la adulţii din regiune. Bărbaţii ar trebui convinşi că circumcizia e o idee bună, dar e nevoie de asemenea de muncă de lămurire pentru ca bărbaţii să nu considere circumcizia un fel de vaccin şi ca urmare să treacă la un comportament mai riscant.
În fine, grupul de laureaţi ai premiului Nobel a concluzionat în baza studiilor lui Mead Over şi Geoffrey Garnett că resursele suplimentare pentru tratament ar trebui alocate mai întâi pentru cei mai grav bolnavi, care au un risc sporit de transmitere a infecţiei. Pentru că tratamentul e foarte scump, rata cu care se tratează boala rămâne teribil de neacoperitoare. Dar tratamentul nu e doar un imperativ etic; el e, de asemenea, important pentru prevenirea şi reducerea transmiterii pe cale sexuală.
Experţii nu au identificat doar priorităţile cele mai importante pentru alocarea fondurilor suplimentare, ci au arătat şi care sunt domeniile de cercetare pe care trebuie insistat. Aşa cum au remarcat Anna Vassall, Michelle Remme şi Charlotte Watts de la Facultatea de Igienă şi Medicină Tropicală din Londra, inegalitatea dintre sexe şi violenţa în familie sunt, de asemenea, asociate cu un risc semnificativ de infecţie cu HIV. Aşa că dacă s-ar putea ca din actualele programe de microfinanţare şi sprijin agricol, care cresc veniturile, să se scurgă ceva bani şi spre programe de educaţie pro-egalitate, am reuşi poate să clintim nor-mele culturale care adâncesc dependenţa femeilor de bărbaţi sau justifică violenţa în familie. E o propunere care merită analizată, aşa cum este şi cazul ideii lui William McGreevey de la Universitatea Georgetown, care pledează pentru o dirijare mai accentuată a tratamentului anti-HIV spre reducerea infecţiilor colaterale cu meningită criptococică.
Pentru a face progrese trebuie să punem capăt recentei tendinţe de scădere a finanţării combaterii SIDA şi să asigurăm resursele suplimentare. Prin sublinierea posibilităţilor de investiţii raţionale – inclusiv unele care nu se află în topul priorităţilor decidenţilor – proiectul RethinkHIV aduce argumente în termeni economici tocmai în favoarea acestora.
Bjørn Lomborg, autorul cărţilor „The Skeptical Environmentalist” şi „Cool It”, este Directorul Centrului Consensului de la Copenhaga şi profesor adjunct la Copen-hagen Business School.Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org http://www.project-syndicate.org
