Unul dintre cei mai valoroși prozatori ai generației actuale, Mircea Cărtărescu, vede prin alți ochi povestea cartierului de lux ridicat de NIRO în spatele IGPR și lângă Centrala de Informații a SRI, pe care am prezentat-o în ediția de marți, 8 martie, a „României libere“. Asta pentru că părinții săi locuiesc într-un apartament de bloc comunist, amplasat fix lângă „Central Residential Park“.
Prozatorul a scris, după demolarea Morii Dâmbovița, două texte în care jelește topirea, sub cupele excavatoarelor, a ruinei de poveste a clădirii, pentru a-i lua locul betoanele armate ale grupării de afaceriști conectați cu potentații zilei, care stăpânesc peste malurile Dâmboviței. Mircea Cărtărescu ne-a permis să publicăm textele sale în cadrul seriei noastre de investigații“.
Mi-au dărâmat moara!
Drag cititor, știu că „trăim în miezul unui ev aprins“, că alegerile bat la ușă, că în Rusia se dau legi ce sugrumă democrația, că sunt zeci de victime în Peninsula Sinai, că Bush are încă un avantaj în sondaje și că am pierdut meciul cu Cehia. Aș fi putut scrie ceva pe oricare dintre aceste teme. Dă-mi voie s-o fac altădată.
Mai știu că ziarul care-mi adăpostește rubrica e un cotidian de mare tiraj, în care fiecare rând costă bani și are datoria să fie de interes general. Cer scuze ziarului de data asta. Știu, în al treilea rând, că ești departe de-a nu mai dormi noaptea de grijă unui biet autor român ale cărui cărți e mai mult decât probabil că nu le-ai citit. Și totuși nu mă pot stăpâni să nu te informez, cu jale și furie neputincioasă, despre o dramă strict personală: mi-au dărâmat moara!
Cine? Habar n-am. Care moară? Moara mea, moara „Dâmbovița“ din spatele blocului de pe Ștefan cel Mare unde am locuit 25 de ani și unde mai stau ai mei și acum. Moara din „Nostalgia“ și din „Orbitor“, moara în umbra căreia Mendebilul își spunea fantasticele povești. Moara care-mi domină visele, colosală de parcă toate fortărețele și mausoleele și magaziile portuare ale lumii ar fi fost puse la un loc. Construcția cu cea mai impresionantă arhitectură industrială din lume. Cum aș putea să-ți sugerez măcar însemnătatea pe care ea a avut-o pentru mine? Am copilărit în câmpul ei magnetic, care curba spațiul lumii mele în jur. Am trăit în vuietul continuu al sitelor ei. Am sărit gardul noaptea și-am alergat prin curtea ei pustie sub stele ca să-i ating cu degetele suprafața gigantică încinsă de lună. Am văzut, de-a lungul anilor, cum miile de metri pătrați de zid ai fațadei ei s-au acoperit de făină pietrificată și de copăcei răsăriți, la etajul al cincilea și al șaselea, direct din zid, din vreo sămânță aruncată acolo de vânt. Am văzut-o-ntr-o zi („nu știu dacă-n trup sau afară din trup. Domnul știe“) transformată într-un sarcofag de cuarț strălucitor, de două sute de metri lungime, iar când capacul raclei s-a ridicat, am zărit culcat în ea un bătrân uriaș. Într-un poem despre Nichita Stănescu („Semințe de floarea lunii, semințe de floarea stelelor“) am folosit moara ca piedestal pentru statuia unui armăsar escoriat, înalt cât un bloc de zece etaje.
E de parcă pe mine m-ar fi distrus, zilele astea, cu lovituri de buldozer. Era o construcție veche și nobilă, din veacul al nouăsprezecelea. Era puternică și melancolică. Își ridica foarte sus frontonul cu fereastră rotundă ca-n Chirico. În lumea civilizată, astfel de clădiri din vremuri mai bune nu se dărâma. Se conservă fațadele și în interior se reconstruiește ultramodern. Cele mai frumoase hoteluri și magazine occidentale sunt făcute în acest fel. Noi știm doar să radem de pe față pământului.
Și nu doar moara va fi dată jos. Va dispărea și fabrica de pâine „Pionierul“, pe fantasticele țevi ale căreia ne cățăram și-n ochiurile de geam ale căreia băteam până ieșeau muncitorii rubiconzi ce ne dădeau japoneze fierbinți. Va fi dată jos și fabrica de cauciuc „Quadrat“, clădire la fel de înaltă ca și moară, la fel de enigmatică: enorm calcan fără ferestre, artefact egiptean, parcă. Foarte curând, pe un imens cvartal bucureștean se va întinde un deșert de zgură, fiare răsucite din armătura betoanelor, praf și moloz ca de sfârșit al lumii. Ariciul și bufnița își vor face culcuș printre dărâmături. Pe un asemenea deșert s-a ridicat, pe Uranus, sinistra Casă a Poporului. N-am învățat nimic din acea crimă și ne distrugem mai departe, românește, trecutul. Pe când aveam 18 ani mi s-a furat, în câteva luni, Bucureștiul, Bucureștiul meu personal, semnat de mine la temelie. Am privit neputincios cum un bloc cenușiu se ridica, etaj cu etaj, dincolo de șosea, acoperind cea mai frumoasă panoramă din lume. Mi s-a furat apoi casa nașterii mele, casa în formă de U din Silistra. Am apucat s-o revăd ultima data în ’87. Când m-am întors după doar o lună cu un aparat foto, ca să-mi rămână măcar pozele, casa nu mai era. Strada însăși nu mai era. Se mai întinde azi doar între două scizuri ale creierului meu…
Privesc de la balconul mamei mele, printre plopii care erau cât mine când ne-am mutat, iar acum sunt cât blocul. Dincolo de ei e o tragică ruină acum. Marile piloane de rezistență, dezgolite, își mai înalță cofrajele către cer. Un perete a rămas în picioare, înclinat, gata să se prăbușească la prima suflare de vânt. Clădirea asta era pentru mine vie, un arhetip în lumea mea interioară, o rună în alfabetul meu. Mi-au dat-o jos într-un mod tâmpit, vandalic, crud, inutilă. Nu-mi rămâne acum decât dezolarea.
Editorial apărut în „Jurnalul Național“ în 2005 și reluat în volumul „Baroane!“, publicat la editura Humanitas în același an
O crimă și o idioțenie
Întotdeauna am fost emoţionat, înveselit, terifiat, oripilat, oricum fascinat de arhitectura industrială, mai cu seamă cea din secolul al XIX-lea, de monumentele ei care încă supravieţuiesc, dezafectate, transformate sau pur şi simplu ruinate, azi. Constrângerea vechilor arhitecţi de a îmbina registre estetice aproape incompatibile – un utilitarism mohorât, concretizat prin volume greoaie de cărămidă, grinzi metalice, ţevi şi rezervoare nituite, şine şi utilaje, iar pe de altă parte ceea ce pe-atunci era considerat „frumos“: stucătură şi ciubucării, oberlichturi şi îngeraşi de ipsos, frontoane, turnuleţe şi donjoane – a produs adesea construcţii monstruoase, de o splendoare paradoxală, ireductibilă, care ne urmăreşte din adâncul timpului.
De câte ori trec pe lângă câte-un castel de apă ruinat, prin ferestrele fără tocărie ale căruia se vede albastrul cerului, pe lângă câte-un „vapor“ enorm de cărămidă pe care scrie cu litere uriaşe FUMATUL INTERZIS sau TRĂIASCĂ P.C.R., pe lângă câte-o fabrică de acid sulfuric cu pereţii decoraţi cu gorgone de gips sau o veche hală cu geamurile făcute ţăndări, am sentimentul că lumea reală e abolită şi că am intrat în visul unui arhitect genial şi dement care n-a construit pentru nevoi omeneşti identificabile, ci pentru impenetrabilele scopuri ale unei alte rase. Arhitecturii industriale îi stă cel mai bine ruinată, eventual în amurg. Partea proastă e că ruinele se ruinează mai departe, până când din melancolia lor nu mai rămâne nimic. Nu ne permitem să pierdem astfel unele dintre cele mai fascinante privelişti accesibile ochilor omeneşti. Cu atât mai puţin să le distrugem noi înşine. Astăzi e răspândită la noi părerea că vechile hale şi depozite, morile albite de făină, abatoarele şi depourile de tramvaie nu mai au valoare decât prin terenul de sub ele.
Aşa că magnaţii afacerilor imobiliare le dau jos ca să ridice pe locul lor cartiere rezidenţiale plate, supraevaluate, mall-uri, blocuri de birouri şi alte până-n ziua de construcţii fără stil şi fără personalitate. E o crimă. Mai rău, o idioţie. Peste tot în lume vechile clădiri sunt preţuite şi puse-n valoare prin soluţii arhitecturale, prin îmbinări sofisticate de trecut şi prezent, prin păstrarea faţadelor încărcate de ornamente şi amenajarea în spatele lor a unor spaţii moderne, corespunzătoare, de magazine, locuinţe, birouri, gări… Am văzut în lume nenumărate astfel de clădiri în care vechiul supravieţuieşte şi dă legitimitate noului. Dărâmarea, acum doi ani, a morii „Dâmboviţa“ din şoseaua Ştefan cel Mare pentru construirea unui înghesuit, irespirabil, nejustificat de costisitor complex de locuinţe ar fi fost cu neputinţă într-o ţară civilizată.
La noi nu s-a auzit nici o voce care să protesteze. E doar începutul. Vor urma la rând alte asemenea tragedii, alte distrugeri ale unor minuni ce nu se vor repeta niciodată. Vom mai şti doar din gravurile vechi (dacă mai există şi ele) cum arătau Vaporul lui Asan, castelele de apă de la periferii, fabricile în care odinioară se făceau cuie, bere, sodă, depourile unde trăgeau tramvaiele cu cai. Nu merităm să avem un prezent dacă ne distrugem mai departe, şi în libertate, precum sub fosta dictatură, trecutul. Avem nevoie de o nouă definiţie şi valorizare a trecutului nostru arhitectonic, care să includă aspectul său burghez, negustoresc şi industrial. Câteva capodopere abstruse ale sale încă supravieţuiesc. E timpul să facem ceva cu ele.
Acest text a fost scris în 2007, ca manifest pentru expoziția de fotografie „Arheologia industrială în România“, organizată de ICR
