Atat din randurile PNL, cat si din interiorul PSD s-au facut auzite, zilele trecute, voci insistente ce indemnau la o colaborare extrem de stransa a celor doua formatiuni in conditiile prezentelor vremuri pline de amenintari la adresa intereselor comune, protejate pana acum cu mult succes. Ambele partide au tras, fireste, o spaima teribila, dat fiind ca, in pofida absenteismului a milioane de alegatori cu asteptari reformiste, dorinta nestavilita de schimbare s-a dovedit, intr-un final, considerabila pana si in randurile electoratului mai degraba traditionalist. Seria declaratiilor lui Iliescu si Tariceanu releva cautarea disperata de solutii a celor doua parti in vederea revenirii la putere – asemenea lui Silvio Berlusconi, care si-a putut celebra come back-ul dupa doar un an de uneltiri coordonate din opozitie.
Personaje ca Hrebenciuc sau ultracostisitorii consultanti straini ai lui Tariceanu vor cauta modalitati pentru a preintampina, cu orice pret, transformarea PD-L intr-o forta dedicata schimbarii veritabile: In consecinta, vor fi stimulate atat eventualele neintelegeri dintre variile factiuni si/sau indivizi, cat si orice forma de distantare dintre Cotroceni si liderii PD-L. Nastase si Olteanu au avut grija sa invoce spectrul potentialei refaceri a FSN in conditiile in care viitorul guvern ar fi compus din PD-L si PSD, cu pedelistii pe post de prima vioara – desi ambii stiu prea bine ca dezideratul pedelist nu poate fi defel acesta. Teama lor – trecuta, fireste, sub tacere – rezida manifest in perspectiva deloc neglijabila a unui program de guvernare pana la urma notabil al PD-L, capabil sa suscite natiunea, dar si sa priveze pleiada personajelor de influenta din PNL si PSD de putere si parghii.
Nimeni nu poate sustine ca PD-L s-ar fi luptat aidoma unui leu pe parcursul campaniei electorale sau ca formatiunea ar fi uimit electoratul prin oferta ei de programe si politici eminamente curajoase. La fel de limpede ramane faptul ca destui alegatori si-au pus stampila pe sigla PD-L strict in baza dezolantului considerent ca macar au optat pentru "raul mai mic". Totusi, democrat-liberalii mai au o sansa sa-si demonstreze capacitatea de depasire a deficientelor din trecut – de exemplu, daca vor semnala ferm ca printre obiectivele-cheie ale guvernarii lor se afla reforma in justitie si elaborarea unui set de masuri eficiente in vederea combaterii coruptiei. PD-L ar putea chiar solicita public Comisiei Europene mentinerea sau, dupa caz, extinderea perioadei de monitorizare a sistemului de justitie autohton pana la resuscitarea, fie si partiala, a procesului de europenizare a acestuia, nimicit in timpul guvernarii Tariceanu II.
Daca PD-L se va dovedi realmente determinat sa asigure o raspundere egala a tuturor cetatenilor in fata legii, recte inclusiv a inaltilor demnitari, atunci atitudinea va conduce, indubitabil, la diminuarea imensului cinism popular, care a si cauzat prezenta anemica la urne a romanilor. Personaje ca Viorel Hrebenciuc vor incuraja orice boare de rebeliune printre pedelisti, in special printre cei neentuziasti fata de ideea curatarii sistemului politic. Va fi insa categoric de preferat ca PD-L sa piarda asemenea prieteni de vreme buna decat sa-i mentina pana in momentul in care acestia ar putea primi sansa sabotarii guvernului – eventual cu ocazia vreunei batalii majore purtate pe frontul economic.
PSD si PNL se vor trezi in defensiva daca Stolojan, Boc si ceilalti reprezentanti de prim rang ai PD-L vor iesi la rampa explicand cat se poate de deslusit ca nu doresc doar o guvernare axata pe combaterea efectelor crizei internationale asupra Romaniei, ci una dedicata in egala masura implementarii seriei de reforme concrete, abandonate si/sau sabotate de Tariceanu si Geoana. Orice forma de guvernare interimara bazata pe un program tern nu va conduce decat la regruparea rapida a acelorasi forte care au alcatuit, pana recent, "monstruoasa coalitie". Daca insa PD-L va sti sa interpreteze rezultatul scrutinului ca pe un mandat acordat in vederea relansarii reformelor vitale indelung neglijate, atunci va reusi, implicit, sa puna sub presiune PNL si, poate, chiar si PSD. Geoana risca, in prezent, sa fie detronat la fel de subit de catre baronii PSD precum un biet sef de organizatie de partid cazut in dizgratia Moscovei.
Tariceanu a jucat si el, zilele acestea, la cacealma, afisandu-se constant in postura voievodului liberal atotputernic, in speranta ca va masca astfel tensiunile din interiorul formatiunii sale, plina de controverse in ceea ce priveste strategia ei de viitor si doldora de resentimente fata de stilul autoritarist al actualului ei lider.
Dupa ce s-a vazut cu sacii in caruta, Tariceanu a amanat cu un an majorarea pensiilor pentru grupele 1 si 2 de munca, promisa anterior cu surle si trambite pentru a convinge electoratul varstnic sa voteze in favoarea partidocratiei corupte. I-a purtat, in schimb, de grija lui Ion Iliescu, cadorisindu-l cu un teren plasat in zona cea mai scumpa a Capitalei, ca si cum Parlamentul nu s-ar fi ingrijit deja arhisuficient de tagma afiliatilor puterii, norociti cu dreptul de a achizitiona vilele nationalizate, cu pensii umflate peste orice limita a bunului-simt, cu alte si alte privilegii mai mult sau mai putin camuflate.
Cele doua demersuri reprezinta o lectie usturatoare data electoratului, ele ilustrand perfect rationamentul si modul de functionare a oligarhiei politice: se avanseaza o serie de iluzii cetatenilor naivi, buni de manipulat, pe cand adevarata preocupare vizeaza, de fapt, constant-excesiv doar propriile privilegii.
Negocierile politice din aceste zile ne vor oferi rapid prime indicii despre intentiile reale ale PD-L in materie de abrogare a vechilor reguli de joc ale puterii, demonstrandu-ne totodata daca anterioarele gesturi de rezistenta au fost sau nu formale, respectiv daca formatiunea a devenit sau nu prizonierul hulitului sistem.