Geniul PSD constă, indubitabil, în capacitatea sa de a supravieţui unui număr-record de eşecuri răsunătoare şi de a beneficia totodată, cum-necum, de sminteala şi/sau slăbiciunea altora. La începutul anilor ’90, Ion Iliescu reuşea să pună temeliile unei noi ordini politice, care le-a permis politicienilor atât să se privilegieze între ei, cât şi să-şi extindă favorurile asupra clientelei, pe când cetăţenii de rând rămâneau, constant, excluşi de pe lista beneficiarilor. A existat, desigur, şi un preţ plătit pentru atâta samavolnicie – electoratul a trimis partidul pe băncile opoziţiei, unde a zăcut, per ansamblu, jumătate din totalul perioadei postdecembriste. Dar „realizările” PSD au dăinuit peste ani, sistemul postcomunist plin ochi de varii mecanisme restrictive şi de blocare a oricărei adieri reformiste datorându-se în întregime acestei formaţiuni, astfel că diverşii succesori la putere au avut din start şanse reduse în ceea ce priveşte obţinerea unor rezultate semnificativ mai bune.
Putem analiza oricare dintre componentele determinante ale actualului sistem – bicameralismul profund disfuncţional al Parlamentului României, managementul plin de carenţe al justiţiei sau nenumăratele dificultăţi întâmpinate la înregistrarea unui nou partid – şi constatăm că ele au fost, toate, create pentru menţinerea unui statu-quo, perpetuat cu sau fără PSD la putere. Astăzi, electoratul pare a se îndrepta, extenuat şi demoralizat, din nou către PSD – poate în speranţa, fie şi subconştientă, că întemeietorul acestei construcţii schizofrenice va şti să se descurce ceva mai bine în vederea obţinerii unor beneficii, fie ele şi minimale, de pe urma unui stat completamente alienat.
PSD a dovedit că posedă o capacitate remarcabilă de îndurare şi depăşire a unei serii de vicisitudini. Acum, vremurile s-au schimbat – în bine, din punct de vedere al pesediştilor -, electoratul demonstrându-se mult mai clement faţă de trecutele păcate majore ale partidului. PSD a avut, desigur, şi noroc: dacă obţinea o victorie detaşată la parlamentarele din 2008 sau, mă rog, dacă reuşea să-şi impună premierul şi strategia în bătălia politică ulterioară, s-ar mai situa oare astăzi în topul preferinţelor electoratului? Cu alte cuvinte, s-ar fi descurcat mai bine decât actualii guvernanţi? Ar fi avut mai multă viziune economică? Pentru că, la acest capitol, PSD n-a prea excelat până acum: în 2008 s-a luptat de zor cu Guvernul Tăriceanu pentru a-l impune pe Nicolae Văcăroiu în fruntea Curţii de Conturi, alte discuţii interminabile vizând propulsarea unui linge-blide ca Florin Georgescu într-o importantă funcţie economică.
Adevăraţii experţi financiari şi economici ai partidului – vezi Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI – au preferat să întoarcă discret spatele formaţiunii, consolidându-şi carierele în poziţii neutrale. Cristian Diaconescu a părăsit formaţiunea în primăvara acestui an, după ce a eşuat în încercarea de a-i succede lui Mircea Geoană în fruntea partidului. De la Ion Iliescu încoace, PSD a avut parte exclusiv de lideri de partid ale căror intense ambiţii personale au prevalat constant asupra celor de partid şi care s-au dovedit, în plus, incapabili de a articula, într-un mod cât de cât coerent şi persuasiv, principalele valori ale social-democraţiei în faţa unui electorat din ce în ce mai pauper. Victor Ponta aduce, ce-i drept, mai puţin a outsider decât Mircea Geoană, dar nici nu a reuşit să demonstreze în vreun fel că ar fi altceva decât doar unul dintre nenumăraţii avocaţi calculaţi care au conchis, la un moment dat, că politica le poate oferi o carieră pe cât de lesnicioasă, pe atât de lucrativă.
Până la declaraţia-şoc a preşedintelui despre reducerea salariilor bugetarilor şi, iniţial, a pensiilor în vederea restabilirii echilibrului bugetar, PSD părea în plin naufragiu politic, cu un număr considerabil de şobolani la bord, pregătiţi să abandoneze bastimentul grav avariat. Colosala eroare prezidenţială de percepţie şi interpretare a stării, inclusiv sufleteşti, a naţiunii i-a permis însă PSD să se trezească aidoma Frumoasei din Pădurea Adormită. Acum, şobolanii nu doar că rămân proptiţi la bord, ci toată nava s-a trezit asaltată de numeroşi traseişti politici care nu dau doi bani pe aşteptările politice ale votanţilor din circumscripţiile lor, ci preferă să alerge după un loc cât mai călduţ pentru domniile lor. Adrian Năstase a preluat între timp rolul de king-maker, dar şi de pacificator în interiorul partidului, reuşind, deocamdată, să-şi controleze egoul în mult mai mare măsură decât a reuşit vreodată Ion Iliescu. Dacă nu va ajunge preşedinte, va rămâne, neîndoielnic, un Solomon al formaţiunii sale, pe care o va pregăti neobosit în vederea preluării puterii în cât mai bună ordine.
Traian Băsescu a ajuns să amintească zilele acestea, vag, de împăratul Napoleon în momentele cumplit de dramatice ale retragerii sale din Moscova. După ce a câştigat o serie de bătălii politice importante în 2008 şi 2009, acum pare să piardă războiul din cauza unei erori de proporţii comise. Electoratul i-ar fi acceptat, probabil, în continuare stilul turbulent, uneori autoritar, dar în esenţă democratic, din păcate însă, preşedintele a ajuns să simbolizeze însăşi nesiguranţa, mai exact un cuantum inacceptabil de incertitudine. Tăierile salariale au reprezentat proverbiala ultimă picătură pentru prea mulţi oameni care, până recent, au preferat să treacă peste propriile îndoieli, acordându-i încă o dată girul şi votul. Declaraţia lui Victor Ponta despre noul „obiectiv naţional – căderea Guvernului Boc” va avea, indubitabil, un ecou amplu în rândul cetăţenilor. Oamenii s-au săturat de retorica reformistă, fiind dispuşi să voteze, de-acum, orice partid, fie şi de potlogari, atât timp cât acesta mai scurge ceva din bruma de avuţie naţională rămasă către populaţia ajunsă să trăiască la sau sub pragul de subzistenţă. România se îndreaptă, mă tem, din nou către vremurile în care părinţii vor lua drept model lupii tineri din PSD, visând la o ascensiune la fel de facilă şi – de ce nu? – fulminantă pentru propriii copii.
